Pentru un prozator care aparține „generației războiului“, Marin Preda acordă o atenție surprinzător de mică războiului. Nu războiului ca idee, ca subiect de dezbatere asupra istoriei și condiției umane: romanul Delirul atinge asemenea aspecte, iar mai puțin cunoscuta nuvelă Albastra zare a morții îl are drept fundal. Ci războiul ca realitate concretă și asumată, ca …
A pătruns în mitologia noastră literară și, datorită prezenței îndelungate în manualele de liceu, și în conștiința publică, toposul poienii lui Iocan, din primul volum al romanului lui Marin Preda, Moromeții. S-a încercat a fi definită în mai multe feluri: agora sătească, reminiscență modernă a sfatului bătrânilor, mini-parlament bășcălios. Cert e că, în economia romanului, …
Când apărea, în 1940, antologia Balcic a poe tului Ion Pillat, Cadrilaterul mai avea numai puține zile de trăit în componența Regatului României. Astfel încât cartea, alcătuită din poezii selectate din mai multe volume anterioare, a fost văzută mai mult ca un manifest politic – „negocierile“ de la Craiova, vizând cedarea teritoriului, se desfășurau deja, …
S-a mai spus că volumele de poezie ale lui Liviu Ioan Stoiciu sunt, de fapt, decupaje „de etapă“ din- tr-un discurs, pe care, în mod concret sau numai virtual, poetul îl performează continuu. E și nu e așa: unele culegeri care recuperează și pun în circulație manuscrise mult mai vechi par să confirme aserțiunea, pauzele …
Reprezentant al generației șaizeci (debutând editorial în 1969, cu Avangardismul literar românesc), Ion Pop a adus în critica noastră, pe lângă caracteristicile dintotdeauna ale Clujului academic, și un particular interes pentru chestiuni cărora criticii bucureșteni le acordau, în epocă, o mai mică atenție. Într-adevăr, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea …
Ratarea este un subiect destul de frecventat în eseistica românească de ieri și de azi, dar superficial tratat. „Numai omul poate rata. Rața rămâne rață orice ar face“, spunea un mare cinic (și ratat) al culturii noastre, Nae Ionescu, circumscriind problematica ratării și legând-o strâns de condiția umană. Pe urmele ideologului extremei drepte interbelice, nu …
Majoritatea criticilor își comunică metoda, principiile sau convingerile la începutul carierei sau ca avanpremieră la opera lor principală. E. Lovinescu, de pildă, întâi a formulat teoria sincronismului (în Istoria civilizației române moderne, 1924-1925) și abia apoi a început Istoria literaturii române con temporane (1926-1929, ed. a II-a, 1937). G. Călinescu, la rândul său, a dat …
Întrucât nu avem o reală tradiție clasică, atât romanele epistolare, cât și cele de formație, deși nu lipsesc cu totul, sunt rare în literatura noastră.Iată de ce nu o dată, transgresând limitele genurilor, unele volume de corespondență capătă involuntar valențe romanești, iar diverse jurnale sau narațiuni autobiografice funcționează ca opere de formație. Și e bine …
Romanul Cartograful puterii (2000, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2021) ocupă un loc-cheie în evoluția operei romanești a lui Gabriel Chifu. Aceasta, deoarece în textura sa se împletesc, pentru prima dată, cele două concepte-cadru lansate de scriitor la începutul anilor 1990: poezia heracleitică, înțeleasă într-un sens mai larg ca o literatură a sintezei unor …
Nicolae Prelipceanu ocupă o poziție aparte în generația sa, nu atât prin remarcabila longevitate artistică sau prin consacrarea mai târzie decât cea a altor colegi, cât prin singularitatea modelelor și a poeticii sale. Această singularizare – creatoare, iar nu orgolioasă – este cu atât mai evidentă astăzi, când poezia sa intră, vrând-nevrând, în dialog cu …
Ce s-ar mai putea spune astăzi despre o carte apărută cu aproape o ju mătate de secol în urmă și despre care – așa cum s-a întâmplat cu Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu (1983, cea mai recentă ediție, 2013) –, aparent, s-a spus deja totul? Ei bine, dacă punem între paranteze acele …
A devenit un clișeu să spunem despre cutare filosof sau eseist că are mână de prozator, dar în cazul lui N. Steinhardt chiar se potrivește. Cele două volume de corespondență, îngrijite exemplar de George Ardeleanu, o dovedesc cu prisosință. Dar mai întâi – fără a intra pe teritoriul rubricii colegului Vasile Spiridon – câteva cuvinte …