Întrucât nu avem o reală tradiție clasică, atât romanele epistolare, cât și cele de formație, deși nu lipsesc cu totul, sunt rare în literatura noastră.Iată de ce nu o dată, transgresând limitele genurilor, unele volume de corespondență capătă involuntar valențe romanești, iar diverse jurnale sau narațiuni autobiografice funcționează ca opere de formație. Și e bine că e așa, literatura română având un gust pronunțat al sintezei și metisajului, pe care critica n-ar trebui să încerce a-l închide (falsificându-l) în strânsoarea de fier a categoriilor clar delimitate, pe care le cunoaștem din literaturile occidentale.
Un roman epistolar (1978), volumul scris la două mâini și la distanță de Ion Negoițescu și Radu Stanca, este însă primul (și cel mai însemnat) dintre aceste transferuri genetice, prin care o relație epistolară între doi scriitori a dobândit valențe romanești și, totodată, a consemnat pașii unei duble formații spirituale. Aceasta, în pofida faptului că epoca în care apărea cartea… era cum era, iar textul a fost cenzurat. Ajuns acum la ediția definitivă, datorată lui Ion Vartic și Ioan Cristescu, insolitul Bildungsroman epistolar își vădește nu numai dimensiunile, mai apropiate de volumul corespondenței reale schimbate între cei doi autori, ci și locul în proiectul construcției culturale pe care o intenționa Cercul Literar de la Sibiu. Un loc, de prisos să subliniez, de primă însemnătate, căci – dacă vorba lui Ion D. Sîrbu, conform căreia luciditatea este libertatea celor lipsiți de libertate, este adevărată – schimburile epistolare dintre Negoițescu și Stanca au ținut loc de… foarte multe, dintre cele interzise în primul deceniu comunist, de la revistă la dezbaterea academică și de la conferință la publicarea în volum.
Nu vreau să repet cele scrise, cu cunoscuta-i precizie și autoritate, de Nicolae Manolescu în editorialul consacrat nu demult volumului (vezi România literară, nr. 21-22/ 2022, p. 3), în care criticul a consemnat cum se cuvine evenimentul ediției integrale a acestui text. Mă mărginesc numai să adaug câteva observații personale, în măsură, sper, să îndemne la o reflecție în jurul acestei cărți speciale, într-un moment în care viața literară chiar are nevoie de dezbateri de idei, de colocvii cum sunt cele care – la modul real sau numai ideal – au jalonat existența Cercului Literar de la Sibiu.
Aș începe prin a spune că însăși facerea și apariția romanului au în ele ceva romanesc, dacă nu de-a dreptul aventuros. Protagoniștii au devenit indezirabili regimului care s-a instalat în România între 1944 și 1948, suferind toată gama imaginabilă de persecuții politice, de la interdicția de a publica, la marginalizarea profesională și de la urmărirea corespondenței, la percheziții, chiar arestare (în cazul lui Negoițescu). „Culpa“ celor doi tineri scriitori a fost, firește, inaderența la regimul comunist, atât cea politică și socială, cât și de natură ideologică. Dosarul corespondenței lor nu s-a păstrat, de fapt, integral: în februarie 1961, când Ion Negoițescu a fost arestat, părinții săi au ars, în grădina din spatele casei din Cluj, o mare parte din arhiva scriitorului, temându-se de consecințele pe care le-ar putea avea asupra fiului lor descoperirea unor manuscrise potențial ofensatoare la adresa regimului. Între textele distruse atunci se aflau și mai multe scrisori trimise de Radu Stanca. Alte epistole din serie au fost descoperite recent în arhiva Cornel Regman și se află actualmente la Muzeul Național al Literaturii Române din București, de unde a pornit ideea acestei ediții, realizată atât prin adăugarea epistolelor inedite, cât și prin restaurarea, pornind de la manuscris, a textului cenzurat în ediția din 1978. Ca și episodul de formație pe care îl documentează, Un roman epistolar este o work in progress, nu lipsită de încercări, de peripeții și, am văzut, de primejdii pentru autorii săi.
Atât de neobișnuită este istoria acestui text, încât aproape nu s-a observat că el reprezintă una dintre cele mai îndelungate relații epistolare din literatura română. O literatură care, de ce să n-o recunoaștem?, nu prea excelează la acest capitol. Negoițescu și Stanca își scriu pe durata a nu mai puțin de 18 ani, între 1943 (de când datează prima scrisoare) și 1961, cu un an înainte ca dramaturgul să plece prea devreme la cele eterne. Vârful acestei relații literare este între 1946 și 1954, după care vicisitudinile politice își pun amprenta asupra destinului lui Negoițescu, concomitent cu deteriorarea progresivă a sănătății corespondentului său. Chiar dacă nu este o relație epistolară urmărită zilnic, ea este constantă, sistematică și asumată. Pe măsură ce epoca devine tot mai opacă, iar Cercul Literar se retrage în catacombe (de unde nu mai este resuscitat decât pe post de „sac de box“ ideologic al publiciștilor afiliați regimului), corespondența se substituie altor forme de activitate literară publică. Cei doi scriitori, deși încă tineri, sunt conștienți de rolul ei de succedaneu. Cu atât mai mult, cu cât, pe rând, și unul, și celălalt își dau seama că existența literară „de sertar“ nu poate fi menținută la nesfârșit, scrisul având nevoie de o ipostază publică oarecare, pentru ca „glanda“ care îl secretă să nu se usuce. Corespondența a fost acea „cutie de rezonanță“ de care spiritul cerchist aflat în catacombe avea nevoie, pentru a supraviețui literar.
Ideea de formație spirituală – atât individuală, cât și colectivă, a Cercului Li terar – este și ea explicit prezentă în această corespondență. Este de-a dreptul halucinantă încrederea acestor doi tineri „proscriși“ în cultură, în mântuirea prin cunoaștere și creație majoră. Ion Negoițescu, „plimbat“ de comuniști prin tot soiul de servicii meniale, studiază filosofie, literatură comparată, istorie literară, scrie și mai ales proiectează mari opuri. Radu Stanca, exilat și el într-un teatru de mâna a doua, la Sibiu, solicită de la Cluj și cercetează caietele de regie ale unor mari montări europene, traduceri de texte dramatice de referință, alcătuiește repertorii înnoitoare și scrie teatru literar. Însuși conceptul definitoriu al Cercului se definitivează – tot ca work in progress, pornind de la o idee efemeră de revistă și ajungând până la un nou model al omului estetic – în această corespondență, în care este vorba pentru prima dată despre euphorionism.
Desigur, ca-n orice proces de formație, există și destule ezitări și ratări. Cultul prieteniei spirituale, de tip schillerian, îi face pe cei doi scriitori să își exagereze nu numai propria importanță în literatura română (la momentul scrierii epistolelor, încă rămânând a fi demonstrată), ci și pe cea a grupării lor. Punctul slab al celor doi – care se revelă pe parcursul acestei corespondențe a fi fiind adevărații „stâlpi“ teoretici și practici ai Cercului Literar de la Sibiu – este, paradoxal, tocmai (ne)cunoașterea culturii române, pe care o îneacă adesea în aprecieri interesante, dar superficiale. Pe măsură ce epoca avansează în ruptură și închidere față de Occident, însă, făptuirea în literatura română le apare ca mai importantă, moral și existențial, decât realizarea „dincolo“. Corespondența înregistrează reușitele „de sertar“ ale celor doi, de la piesele de teatru ale lui Radu Stanca, la studiul despre Eminescu al lui Ion Negoițescu și, pe măsură ce formarea evoluează spre maturizare, apare și o mai dreaptă judecată estetică asupra unor scriitori ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau G. Călinescu.
Însă tot în acest volum găsim (fi-rește, dacă le căutăm) și răspunsuri la una dintre dilemele istoriei contrafactuale a literaturii române: ce-ar fi fost dacă n-ar fi existat comunismul? Ar fi reușit euphorionismul să repună pe alte temelii literatura română?
mă tem că latura documentară – excepțională și ea – a epistolarului nu susține teo ria conform căreia generația șaizeci s-a impus din cauză că generația anterioară (din care face parte Cercul Literar de la Sibiu) a fost scoasă forțat din joc. Reperele culturale ale cerchiștilor, nu doar ale lui Negoițescu și Stanca, sunt aproape exclusiv germane (multe dintre ele, minore în plan universal). Un aer straniu, anacronic, plu tește peste aceste pagini scrise după Auschwitz. Or, după nazism, impactul cultural al Germaniei în lumea liberă a fost mai degrabă nesemnificativ: puține fenomene germane contemporane (teoria receptării, Habermas) sau mai vechi (Școala de la Frankfurt) au mai jucat un rol în arhitectura culturală postbelică. Ușor anacronice sunt și convingerile cer chiste cu privire la menirea teatrului, de „loco motivă“ a unei noi culturi române: după război, ci nematograful, televiziunea și mai ales divertismen tul au diminuat funcția culturală a teatrului, tran sformat într-o artă a spectacolului, în care textul are o funcție minoră. O anumită inaderență la ceea ce va deveni sensul cultural postbelic – în primul rând la influ ența americană, covârșitoare în Occident imediat după 1945 și până azi – e vizibilă în proiectul euphorionic cu mult înainte ca membrii Cercului să fi avut probleme politice. Inaderența ar fi penalizat cerchismul chiar în absența comunismului.
Deși Nicolae Manolescu s-a referit deja la asta, în editorialul citat, n-ar fi drept să închei cronica fără a semnala excelența filologică și istorico-literară a ediției îngrijite de Ion Vartic și Ioan Cristescu, care a redat Romanului epistolar strălucirea meritată.