După retragerea sa din activitatea redacțională, survenită în 2019, Marian Drăghici a publicat două culegeri care nu numai că i-au consolidat poziția în „raftul întâi” al liricii contemporane, dar au conținut și semnele clare ale unei transformări morfologice a poeziei sale. Cel de-al treilea volum din această serie, recent apărut și intitulat bătrânul ego în dimineața de după moarte. 63 ipostaze ale poemului, ne oferă certitudinea acestei metamorfoze: postmodernul cu parcurs sinuos și afirmare întârziată de cenzura de dinainte de 1989 a devenit acum un limpede poet religios.
Religios, însă nu catehetic. Adică pipăind cu antenele spiritului calea către Absolut și metabolizând în text aceste emoții de natură spirituală, într-o libertate care este a opțiunii, nu a absenței limitei. „Vocația iluminării” – împrumut formula inspirată a lui Al. Cistelecan –, pe care inițial, în volume ca Despre arta poetică (1988) sau Lunetistul & cocoșul de tablă (1996), o exersa în poezie, acum o caută prin poezie, care devine ea însăși un instrument hermeneutic al repetatelor întâlniri cu sacrul. Sau, ca să nu par abscons, substratul religios din poezia mai veche a lui Marian Drăghici alcătuiește în bătrânul ego… chiar substanța discursului.
Dar această religiozitate nu se manifestă și nu trebuie căutată în formele exterioare ale unei evlavii care – chiar și la poeți ca Vasile Voiculescu, ca să nu mai vorbesc de Nichifor Crainic – ține adesea loc de trăire profundă a sentimentului religios. Drăghici nu este un poet al podoabei sau al facondei intelectuale. Ajuns la etatea marilor neliniști și întrebări (și la o sumă a experiențelor existențiale de o anumită intensitate), poetul asumă o condiție de marginal, trăitor într-o „chilioară suspendată”, care-și contemplă ironic și condescendent trecuta existență goliardică: „Ieșirea din poezie – ce izgonire! – nu a fost așa./ Cel puțin în anul acela, nu a venit Unul cu biciușca în flăcări/ strigând și răsturnând mesele să ne dea afară din birtul/ în care noi, poețimea,/ beam și vorbeam până la ziuă/ beam și vorbeam până la ziuă/ beam și vorbeam până dincolo de nesaț și îndestulare/ până la vomă și la, pe sine, pișare.// Am văzut asta, da’ nu,/ nu a fost așa.” Discursul său conține în continuare biografia celui care scrie, explorată însă nu pe orizontală, ci pe verticală, ca o căutare a sacrului ascuns în profan (profan ce poate fi de-a dreptul și voit trivial) sau, invers, a profanului în sacru: „eu dorm lângă ea și ea doarme în mine.// du-te mai încolo îi zic patul ăsta e mare/ dincolo de ziduri are văi și coline/ du-te la frunze la fragi/ du-te pe urmele poetului Emil Botta unde s-au dus/ ochii Ursulinei lui dragi.// dau să scap cu versuri de-astea dar nu aflu/ nici o cale de fugă nici o scăpare,/ dimpotrivă ea mă strânge în brațe tot mai rece spre ziuă/ și mai fără-ndurare.// luna pe cer nu strânge cerul atât de tare.// într-un final/ nu mă lăsa zice să te las.// nu există om singur pe lume/ să nu fi auzit o dată acest glas.”
Bătrânul ego… mai lămurește – și nu numai prin subtitlul său transparent – o chestiune care ține, cum spuneam, de morfologia creației lui Marian Drăghici. S-a observat că multe dintre culegerile poetului, ca și dintre grupajele de poeme publicate în reviste, au cunoscut reeditări revizuite, adăugiri și reveniri asupra unor texte, într-un efort de a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul” din care rămâne esențial tocmai procesul, nu finalitatea. Opera sa nu este, cu toate acestea, o work in progress, căci Drăghici nu vizează și nu vânează spectacolul. Poetul e un orfevru al stărilor de spirit, care revine obsesiv asupra unor motive pe care le „atacă” din mereu alte unghiuri, în speranța desăvârșirii. Poezia sa devine astfel, în întregime, un unic poem rizomic, pornind de la imboldul moral și intelectual care la tinerețe l-a îndemnat să riște a rosti adevărul, impuls de la care poetul pleacă și se întoarce iar și iar: „Anul 1983. Versuri în fond fără pretenții postume,/ de o condiție totuși frumoasă,/ menite a circula printre oameni/ căror’ de lectura poeziei moderne nici că le pasă.// dar să nu uităm, n-a fost vis –/ de lângă bieți ca aceștia puteai fi ridicat și închis/ totuna cu azilanții și cu morții – puțin a lipsit,/ și asta fiindcă până la urmă nu m-am abținut/ și am scris// ceva ce nimeni nu a citit –/ un poem la o sută de ani în sinea mea rămas inedit/ continuu răsărit/ de soare prenatal,/ chiar dacă îl aveți ’naintea dumneavoastră/ imprimat rezonabil în sfârșit.”
Împrejurări biografice, sugeram la început, l-au pus pe Marian Drăghici în postura de a contempla solitudinea și sfârșitul. Numai că poetul este un scormonitor, nu un culegător: de la solitudinea socială el trece, prin ruminații și iluminări, la cea metafizică, la fel cum de la sfârșitul biologic el face trecerea la cel spiritual. Să nu ne mire, prin urmare, că Drăghici dialoghează poetic cu confrați și cu colegi de generație, multe poezii din bătrânul ego… fiind răspunsuri la aceste convorbiri, epistolare sau numai imaginare. „Scrisorile” adresate Hertei Müller sunt, astfel, meditații morale nu lipsite de o bacoviană jovialitate: „dacă vă reprezentați comunismul ca stradă/ eu am mers pe cea paralelă/ singur, fluierând cu mormântul în gât.// din fluierare în fluierare prin aerul de îngropare/ cât fu strada aceea de mare,/ ca să îmi treacă de urât/ am spus mersului meu pe picioare versuri cum altele/ nu cred că sunt;// Doamne, te iubesc de când e viața pe pământ.// nu te uita că n-am făcut-o personal, eu./ Te-a iubit tot timpul cineva și în numele meu.// sincer,// mult admirata mea scriitoare,/ același stres/ posttraumatic sever/ indus de aceeași oroare/ sfârși prin a ne face atelierele tari ca fierul// cu osebirea că, natürlich/ alternativa voastră a fost țara germană,/ alternativa mea – limba și Cerul.”
Aceste dialoguri poetice pot căpăta însă și înfățișarea de profesiuni de credință, în sensul propriu al acestei sintagme. Într-una din cele câteva „convorbiri” cu Al. Cistelecan, Marian Drăghici dă o definiție uluitoare, paradoxală și anti-intuitivă noțiunii, altfel, restrânse de „ortodox”, într-un poem în care fiecare strofă începe cu această vocabulă și se încheie cu același vers: „ortodox ca, mult mai încoa’,/ prințul valah Vladimir Ghika refuzând să se desfacă/ de turma-i credincioasă,/ omorât în temnița inimaginabil de înjositoare, de grea,/ pentru fiecare «oaie» a sa/ cu toate lacrimile ce decurg din asta// ortodox ca iarba verde de acasă/ și ortodox ca Maria mea care spunea «da,/ sunt vrabia din iarba verde de acasă» oricui o asculta –/ iar ea casă pe pământ numa-n ceruri dac-ar avea/ cu toate lacrimile ce decurg din asta.// ortodox ca/ «mai nobil este să slujești decât să creezi» – T. Vianu/ către progenitura sa,/ și ortodox ca/ «prin urmare de aici să-ți pregătești tu însuți sufletul/ spre deplina pieire din această viață» (Sf. Isaac Sirul)/ cu toate lacrimile ce decurg din asta.” Toate, cu excepția ultimei, alcătuită dintr-un singur vers: „da, Iisus – suma lacrimilor noastre care nu-s.” Se-nțelege, sper, că deși Drăghici este un scriitor cu un înalt spirit de corp, care-și prețuiește confrații, aceste dialoguri sunt – ca și celelalte poezii din volum – niște bune pretexte pentru un alt fel de dialog, cu Cel de Sus. Într-o lume în care toate se dovedesc a fi altceva decât par, singura certitudine este rugăciunea, iar singurul poem adevărat este psalmul: „A citi este rugă/ A citi fără să înțelegi din prima este rugă/ A persevera să citești până înțelegerea se îndură/ clătinându-se la picioarele tale ca o cățelușă-mamă/ doldora de laptele puilor ei/ este rugă// […]// A iubi este rugă/ dar ruga puternică este să iubești fără a fi iubit/ și să nu-ți pese mai ceva ca olarului de oala spartă./ A mângâia fără a fi mângâiat/ a scânci ca un cal căzut în fântână vasăzică de prost/ să ia chipul băiatului care am fost.// A rosti:/ de-atâtea ori am mas în pom că se făcuse pomul om/ și-a auzi:/ «Lasă-mă să mă odihnesc, înainte de a pleca și a nu mai fi.»”
Ar mai fi multe de comentat pe mar ginea acestui vo lum, care are miză existențială și mis tică, mai mult de cât artistică (deși poate că tocmai de aceea aceasta din urmă e la fel de înaltă). Avem în bătrânul ego în dimi neața de după moarte o kenoză lirică plină de intensitatea suferinței și un model de poezie la antipodul tendin țelor actuale. Adică pe linia marii noastre poezii religioase, de la Tudor Arghezi la Daniel Turcea, scrisă însă într-un cod postmodern căruia Marian Drăghici îi aparține chiar dacă nu aderă la premisele lui filosofice.