S-a remarcat demult că Aurel Pantea este unul dintre puținii optzeciști care și-au asumat – în răspăr cu tendința ludic-demitizantă a generației – dimensiunea religioasă a poeziei. Religioasă nu în sens dogmatic, ci etimologic. Fără să fie lipsită de o latură confesională și culturală, străvăzută în poemele sale „italiene“ (în care Roma strămoșilor transilvani reapare ca reper moral și intelectual contemporan, cu unele accente civice), lirica sa religioasă este un decupaj textual nemilos – executat fie cu bisturiul chirurgului, fie cu scalpelul arheologului – în ordalițiul creatorului care-și contemplă lucid condiția. Sfâșiat între credința pe care o afirmă și necredința pe care o mărturisesc faptele sale, între imperativul moral al traiului în spirit și realitatea cotidiană a omului secular de azi, poetul leagă prin cuvânt îndoielile și slăbiciunile sale mundane de înălțimile Absolutului.
Recentul volum al lui Aurel Pantea, intitulat blând Psaltirea de noapte, duce însă conflictul dintre conștiință și trup (ca și cel subiacent dintre spirit și materie) la un alt nivel de intensitate, ca și pe un alt palier expresiv. Dacă în poezia de început trecuse și el, ca toți postmodernii, prin experiența „coborârii poeziei în stradă“ și a „democratizării limbajului“, în această nouă culegere Pantea se îndreaptă – cu o admirabilă siguranță – către o retorică a brevilocvenței. În care cuvintele se „strâng“ și se prefiră, într-o evidentă tindere către eminescianul Cuvânt „ce exprimă adevărul“. Altfel spus, versul său s-a eliberat de scorii și podoabe, de digresiuni și de tot ceea ce poate fi lăsat în afara unei rostiri esențiale, proces artistic care nu poate fi despărțit de conținutul său spiritual.
Culegerea este, simt nevoia să precizez, mai mult decât radiografia unei suferințe transformate în dialog poetic cu sine și cu Dumnezeu, deși, și dacă ar fi numai atât, ar fi îndeajuns ca să-l individualizeze pe autor în cadrul tabloului postmodern. Cum se știe, ideea de psaltire implică totuși o rânduială și un exercițiu constant, îndreptat către un scop, cel al îmbunătățirii spirituale. Atitudinea din spatele poemelor cuprinse în Psaltirea de noapte este diametral opusă celei din Puntea lui Marin Sorescu. Aurel Pantea nu-și contemplă neutru senectutea, suferința și dezagregarea, ci le contrapunctează prin exercițiul modest, dar sistematic, al ridicării gândului către Divinitate. Dacă nu cumva însăși suferința îndurată zi de zi devine în sine o insolită psaltire. Pe cale de consecință, și lumea către care autorul își întoarce privirea poetică, și omul pe care îl analizează cu o casantă luciditate arată altfel.
De altfel, noaptea (miticul „sfetnic bun“) nu este neapărat ora exclusivă a interogațiilor din Psaltire…: asemenea pastelurilor lui Alecsandri – care sunt tablouri de interior ale unor subiecte de exterior –, nocturn este aici numai regimul scrierii poemului. Crâmpeiul de viață pe care textul de noapte îl transfigurează, sub forma unei aparente „rugăciuni“ lirice, poate fi diurn: „diminețile, aceste depozite reci,/ unde se aud respirații bătrâne,/ acolo spaimele, ca niște părinți buni,/ găsesc miezul însuși al timpului/ dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite,/ mai stai cu mine, mai stai,/ curând va apărea mâna și va desena/ chipul abia născutei tale morți“. De aceea, nu aș insista prea mult asupra legăturii textelor cu senectutea. Dacă e să găsesc o calitate eminentă a demersului unic cuprins în Psaltirea de noapte, aceasta este tocmai ridicarea unei experiențe strict personale la măsura de aur a universalului. Cu atât mai mult, cu cât poetul își iese din sine fără să iasă și din sinele său artistic, discursul său fiind imediat recognoscibil: „rămâne un mort în urma noastră,/ în fiecare zi pe care am trăit-o,/ fiecare zi cu mortul din ea,/ stăm așezați calmi,/ trecuți cu totul în altă parte,/ viețile neprivite vreme lungă/ ar putea egala liniștea lor sau a timpului/ ce ne mănâncă fețele“.
Nu intenționez, firește, să escamotez prezența psalmilor în această „psaltire“ poetică fără vecinătăți în lirica actuală, mai ales că, datorită lui Tudor Arghezi (ca și altor mari autori de psalmi profani), această modalitate are o lungă tradiție în literatura noastră. Psaltirea… lui Aurel Pantea e străbătută, din când în când, de fulgerările unor poeme de profundă trăire religioasă, în care sufletul se zbate între credința în viață și tăgada morții, ca și între căutarea lui Dumnezeu și spaima de o eventuală Mare Absență: „fier înroșit e păcatul, Doamne Isuse Hristoase,/ viață aprinsă/ în anticamera morții, iarnă topită/ de o mare rușine, sunt neîntreruptă/ așteptare a unui glas în care Ți se ascunde prezența,/ vorbesc în tăcerile Tale“. Sunt texte care se citesc simultan pe două paliere de lectură, sacru și profan, ceea ce le face cu atât mai complexe și, în același timp, mai limpezi. Trecerea dintre viață și moarte nu este, în această ordine, un șoc, ci o curgere lină, șoptită, în care ruminația agonică se preschimbă spontan într-o trăire celestă: „pace și pustiu./ se aud pârâiașe,/ scurgându-se/ din rugăciuni“. Pentru că, dacă starea care declanșează poemele de căutare a Divinității e mai mereu complicată, uneori chiar confuză, exercițiul textualizării le limpezește și le dă acea serenitate pe care o întâlnim în vechile pisanii: „trăiesc un timp în care toate vârstele dor./ încă puțin și nimic n-o să mai doară,/ pentru că nu va mai fi ce să mai doară./ Doamne, câtă seninătate în marele triumf mineral“. Jocul tragic dintre ființa evanescentă și timpul cotropitor se decide într-o limpidă succesiune de semne: „în amestecul zile se topesc/ numerele și anii// timpul devine pastă/ pe care se imprimă pașii/ pietonului“. Însuși livrescul postmodern – edificiu pregnant în orice ansamblu poetic optzecist – se esențiali zează și se reduce la o „hartă“ succintă presărată cu semne, pe fundalul mut al unei lumi din care alte certitudini decât cuvintele s-au retras: „se poate și astfel:/ citești cartea unui prieten/ poet și afli în cartea lui fragmente,/ insule vorbitoare dintr-un limbaj// rătăcit, rămas după un cataclism,/ după o explozie. în jur, nimeni, doar acele insulițe/ ale unei limbi ce se rostește/ pe sine după ce ultimul vorbitor s-a retras/ în nemiloase muțenii“. Cutremurătoare, să recunoaștem, această metaforă a unei lumi mute, în care limbajul se vorbește singur, în absența agentului viu.
Alt aspect care-mi place în Psaltirea de noapte – dacă pot invoca satisfacția critică pe marginea unui volum care are (și) altă miză, mai austeră – este autenticitatea cu care Aurel Pantea transcrie, pe lângă iluminările stărilor crepusculare, și persistența sâcâitoare a penumbrei. Poemele care o conțin sunt asemenea unor jurnale telegrafice ale căderilor și ridicărilor în genunchi, ale unei transcendențe care se refuză și ale unor transparențe ce devin opacități: „o zi ca plumbul./ grea./ fără mesaje./ vor mai fi astfel de zile./ opace./ prinde-mă./ căderile au devenit un exercițiu favorit./ cine te ține de mână primește semnale clare./ înaintați./ cu reperele toate ipotecate/ este ceva dureros de viu,/ în cuvintele noastre,/ dacă suntem atenți,/ în câte o stare de spirit/ se văd ceruri care ne scapă./ e doar o experiență,/ din atâtea mii,/ de acceptare a irecuperabilului“. Între sens și nonsens, între credința creștină a morții ca trecere Din colo și spaima de acest prag de necuprins cu gândul, Aurel Pantea șoptește – cu aceeași precizie bacoviană a cuvântului utilizat în stricta sa denotație, din volu mele sale anterioare – versuri care netezesc și fac suportabile suferințele descompunerii.
Poate părea indecent să formulez o judecată de valoare asupra unui volum care are, cum spuneam, și o miză, dacă nu mai înaltă, atunci cu siguranță mai tragică decât literatura. Dar mi se pare evident că avem în Psaltirea de noapte nu numai cea mai profundă culegere poetică de până acum a lui Aurel Pantea, ci și cheia de boltă a întregii sale creații, aflată în punctul de întâlnire al celor două arce care îi definesc conturul în poezia română contemporană: de-o parte, metafizicul tulbure și insurgent al unui postmodern care a străbătut noaptea totalitară, iar de cealaltă, sclipirea de silex a gândului îndreptat, tremurător și smerit, către Dumnezeu.