Au existat mai multe reviste România literară în istoria presei literare româneşti.
Dacă le invocăm, este nu pentru a pretinde că România literară de azi este urmaşa lor directă, ci pentru că aceste publicații mai vechi au fost luate drept model, atunci când, în 1968, Gazeta literară (înființată în 1954) a lăsat locul revistei noastre.
A fost, mai întâi, România literară a lui Vasile Alecsandri, care a apărut săptămânal în Iaşi, de la 1 ianuarie până la 3 decembrie 1855. Publicație din siajul Daciei literare, revista lui Alecsandri şi-a propus şi a reuşit să fie, în scurta ei existență, un magazin literar care a reunit în paginile sale scriitorii de valoare din toate provinciile româneşti. O scurtă enumerare a listei colaboratorilor cuprinde, pe lângă Vasile Alecsandri însuşi, nume ca: Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, A. Donici, Alexandru Odobescu, Alecu Russo, Radu Ionescu, G. Sion.
De la publicația post-paşoptistă, revista noastră a preluat şi păstrează imperativul valorii estetice, deschiderea către scriitorii din toate locurile în care se scrie româneşte şi, nu în ultimul rând, spiritul critic.
Cea mai longevivă revistă România literară a fost a lui Liviu Rebreanu, apărută săptămânal la Bucureşti, între 20 februarie 1932 şi 6 ianuarie 1934. O publicație interesantă prin aceea că, deşi era condusă de către un mare romancier, afişa încă de pe frontispiciu interesul prioritar pentru dezbaterile critice, nu pentru tipărirea de lucrări beletristice. Şi, într-adevăr, în paginile revistei pot fi întâlnite – pe lângă semnăturile celor mai importanți scriitori interbelici: Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Ion Pillat, Ion Minulescu, F. Aderca, I. Peltz, Panait Istrati, Eugen Ionescu – colaborările unor critici, istorici literari, lingvişti, filosofi sau critici de artă de primă mână, ca: G. Călinescu, Şerban Cioculescu, C. Rădulescu-Motru, J. ck, Petru Comarnescu, I. E. Torouțiu, Ion Petrovici.
Deşi nici între revista lui Liviu Rebreanu şi România literară de azi nu există o continuitate directă, accentul pus pe dezbaterea critică a valorilor literare contemporane este încă o trăsătură definitorie a revistei noastre, la care se adaugă refuzul extremismului intelectual şi politic, al literaturii păşuniste şi al demagogiei naționaliste.
Nu poate fi uitată nici România literară apărută între 1939-1940, tot la Bucureşti, sub conducerea lui Cezar Petrescu, deşi cunoscuta aplecare către senzațional a acestuia şi-a pus amprenta şi asupra publicației. Totuşi, în plină epocă de război, când o serie de scriitori şi filosofi se străduiau să înregimenteze şi literatura la corul propagandei, revista lui Cezar Petrescu a pus accentul pe modernitate şi pe literatură: o alegere pe care o va face, în circumstanțe similare, şi revista noastră.
Actuala revistă România literară a apărut în 10 octombrie 1968, prin transformarea Gazetei literare (nu doar de titulatură, ci şi de profil şi structură). Apariția revistei – ca publicație culturală națională, sub egida Uniunii Scriitorilor – trebuie văzută în contextul relativei destinderi ideologice promovate de regimul comunist, destindere care a durat de la începutul anilor 1960 (sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi până în 1971 (sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu). În acest cadru, îndepărtarea de modelele sovietice, regăsirea tradiției culturale româneşti – ocultată şi chiar interzisă în perioada realismului-socialist – şi afirmarea unei identități culturale distincte în cadrul blocului est-european, chiar dacă în punctul de pornire erau decizii cu miză politică, au reprezentat o „acoperire” care a permis revistei să devină nu doar tribuna valorilor literare autentice, ci şi un spațiu publicistic în care valorile democratice şi-au aflat un refugiu.
Între 1968 şi 1989, România literară a cunoscut (cel puțin din punctul de vedere al echipei redacționale) patru etape distincte, pe fondul unei remarcabile continuități de substanță.
Astfel, transformarea fostei Gazete literare în România literară s-a făcut de către o echipă redacțională condusă de Geo Dumitrescu (ca redactor-şef), Gabriel Dimisianu şi Ion Horea (redactori-şefi adjuncți) şi din care mai făceau parte: Teodor Balş (secretar general de redacție), Al. Cerna-Rădulescu (secretar de redacție), Ion Caraion, Valeriu Cristea, S. Damian, Nicolae Jianu, Marcel Mihalaş, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituț, Petru Popescu, Lucian Raicu, Constantin Țoiu.
Inclusiv ca rubricatură şi aspect grafic, România literară a abandonat modelul presei partinice, împrumutat tot de la Uniunea Sovietică, şi a adoptat o ținută grafică originală, în care puteau fi uşor recunoscute unele constante ale gazetăriei democratice româneşti de dinaintea instalării regimului comunist. Fără a reprezenta o opoziție deschisă față de regim (care nici nu se putea manifesta publicistic, în condițiile cenzurii), eliberarea de dogmele realist-socialiste, dimensiunea națională, spiritul critic şi deschiderea universală au impus rapid România literară în rândul cititorilor şi al profesioniştilor scrisului, revista rămânând până astăzi cea mai importantă publicație culturală din țara noastră.
Cu numărul 5/1968 începe ascensiunea meteorică a lui Nicolae Breban, întâi ca redactor-şef adjunct, apoi, de la numărul 20/1970, redactor-şef.
Căderea politică a lui Nicolae Breban, survenită în 1971, deschide cea de-a treia etapă din viața revistei, în care – între numerele 11/1971 şi 26/1988 – director este George Ivaşcu. Este etapa cea mai lungă, înainte de 1989, în care prestigiul revistei s-a consolidat, România literară devenind o voce de autoritate nu doar în viața literară, ci chiar în cea socială. Provenit şi el din gazetăria interbelică şi având aderențe în vechea intelectualitate de stânga, Ivaşcu a ştiut să navigheze cu abilitate printre capcanele unei politici comuniste tot mai complicate, plătind un minim tribut formal, şi totodată să întrețină la revistă un climat critic şi de performanță literară unic în presa noastră de atunci. Practic, în afara editorialului politic din pagina 1 şi a unor bucăți literare cu caracter omagial (care se publicau cu ocazia celor câteva aniversări oficiale ale regimului), România literară şi-a păstrat autonomia şi caracterul cultural, neparticipând – într-o rezervă pe care publicul a apreciat-o – la cultul personalității şi la propaganda care pusese stăpânire pe aproape toată presa românească.
Atât inventarul colaboratorilor, cât şi echipa critică a României literare explică rezistența revistei față de scriitorii regimului şi față de ierarhia literară oficială şi, prin ricoşeu, explică reuşita extraordinară (în condițiile unei dictaturi comuniste) de a promova o ierarhie literară credibilă şi autentică. Nicolae Manolescu, cronicarul revistei, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion şi Mircea Iorgulescu au reprezentat, pe termen lung, „nucleul dur” al unei critici literare nu doar insensibilă la literatura oficială, ci şi de o reală deschidere europeană. Alături de ei, critici şi istorici literari din toate generațiile – Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Alexandru Piru, Z. Ornea, Nicolae Balotă, Edgar Papu, Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu, Adrian Marino, Romul Munteanu, Mircea Martin, Alex Ştefănescu – au exercitat, cu competență şi devotament, un exercițiu critic inestimabil, în condițiile unui dictat ideologic tot mai apăsător după 1971. Dacă am ieşit din comunism cu o literatură valoroasă, care se bucura de audiență şi credibilitate în rândul publicului, aceasta s-a datorat în cea mai mare măsură profesionalismului şi calității exercițiului critic din paginile României literare, al cărei model a fost preluat şi urmat şi de alte reviste literare din țară.
Grupul de la România literară, care îi cuprindea şi pe ceilalți redactori, de mai lungă sau de mai scurtă durată, ai revistei – Dana Dumitriu, Constanța Buzea, Valentin Silvestru, Ioana Popescu (Creangă), Magdalena Popescu ş.a. – a reprezentat, după 1977, principalul obstacol în calea impunerii protocronismului ca ideologie culturală a regimului național-comunist, fapt evidențiat şi prin atenția cu care fosta Securitate a supravegheat, inclusiv prin informatori plasați în redacție, activitatea acesteia. De-a lungul timpului, redacția şi componenții ei au făcut obiectul mai multor şicane administrative (cum ar fi eliminarea lui Nicolae Manolescu din postul de redactor-şef adjunct în 1974 şi reducerea mai multor posturi de redactor la jumătăți de normă), dar acestea nu au reuşit să subordoneze revista sau să o îndepărteze de la menirea ei: aceea de a promova şi de a cultiva adevăratele valori literare.
După moartea lui George Ivaşcu, între numerele 32/1988 şi 51/1989, conducerea este asigurată de un comitet plasat sub autoritatea lui Dumitru Radu Popescu, al cărui principal merit este cel de a nu fi ştirbit nimic din autonomia revistei, a cărei apariție deranja, totuşi, tot mai mult regimul şi grupul partinic de la revistele Luceafărul şi Săptămâna.
În urma schimbărilor survenite odată cu 22 decembrie 1989, după un scurt interimat asigurat de un consiliu provizoriu, conducerea revistei a revenit, de la numărul 13/1990, lui Nicolae Manolescu, ca director. Din 1995, caseta redacțională îi menționează, alături de Nicolae Manolescu, pe Gabriel Dimisianu (ca redactor-şef) şi pe Alex Ştefănescu (redactor-şef adjunct), această formulă asigurând, în noul context cultural democratic, continuitatea principiilor care au ghidat revista încă de la apariție: autonomia esteticului, spiritul critic, primatul valorii, reprezentativitatea națională şi deschiderea europeană.
Fără a ocoli dezbaterea politică propriu-zisă (în care România literară a încurajat întotdeauna echilibrul opiniei, spiritul democratic şi angajamentul european), revista a preferat, totuşi, să facă o politică mai potrivită, şi anume politica literară. Împotriva dificultăților tranziției – care nu au lipsit nici în primul deceniu de după 1989, nici în perioada crizei economice şi financiare mondiale dintre 2008-2012 –, România literară a continuat să îşi exercite magistratura critică asupra producției literare la zi, să dezbată teme literare şi larg culturale de interes, să marcheze aniversările şi comemorările scriitorilor clasici, să publice studii şi eseuri fundamentale de critică, istorie şi teorie literară şi, totodată, prin rubrici dedicate teatrului, filmului, muzicii şi artelor plastice, să susțină fenomenul artistic românesc în întregul său. O atenție specială a fost acordată, mai ales în condițiile de deschidere culturală şi integrare în Europa, traducerilor din literatura universală. Debuturile au constituit un capitol aparte, revista având o contribuție decisivă la impunerea mai multor promoții succesive de tineri critici; practic, de la Andreea Deciu şi Romanița Constantinescu, de la începutul anilor 1990, şi până la Marius Miheț şi Adrian G. Romila, din paginile de azi, toți tinerii care au contat, mai mult sau mai puțin, în critica literară românească s-au afirmat în România literară. Unii dintre ei au devenit redactori ai revistei.
De asemenea, lista titularilor de rubrică, de la regretații Zigu Ornea şi Emil Brumaru şi de la Mircea Mihăieş la Ioana Pârvulescu, echivalează cu vârful ierarhiei literaturii române contemporane.
În 2009, a avut loc o schimbare importantă a echipei redacționale, prin retragerea lui Gabriel Dimisianu şi a lui Alex. Ştefănescu (care rămân şi azi componenți onorifici ai redacției) şi venirea lui Gabriel Chifu, ca director executiv. I s-au adăugat Răzvan Voncu, devenit redactor-șef, iar ca redactori: Daniel Cristea-Enache (care avea să părăsească echipa în 2022), Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu. Din vechea echipă, alături de directorul publicației, Nicolae Manolescu, au rămas Marina Constantinescu și graficiana revistei, Mihaela Șchiopu. Numărând personalități literare marcante și creatori de valoare din generațiile mai noi, fiecare cu un domeniu de competență culturală distinct și consolidat, actuala echipă redacțională a României literare este una deosebit de puternică, în stare să își îndeplinească misiunea dificilă care îi revine: aceea de a da viață, săptămână de săptămână, celei mai importante reviste literare a țării. Colaboratori permanenți ai României literare sunt și alte personalități cunoscute: Mihai Zamfir, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ștefănescu, Mircea Anghelescu, Irina Petraș, Mircea Mihăieș, Ioan Holban, Vasile Spiridon, Marius Miheț. Între colaboratori, regăsim și numeroși critici din tânăra generație.
Datorită acestei echipe de redactori și colaboratori, România literară este astăzi principalul bastion care apără criteriul valorii estetice și morale în literatură și pledează pentru liberă exprimare, democrație, stat de drept, respect față de patrimoniu, civilitate în relațiile sociale și adevăr în toate manifestările publice.
După ce Nicolae Manolescu a renunțat la cronica literară în anul 1992, rubrica a trecut prin mai multe mâini. Între 2016-2018, Nicolae Manolescu a redevenit titularul „Cronicii literare”, iar ulterior, până în 2022 rubrica a fost deținută de Daniel Cristea-Enache.
Se cuvin, în fine, menționate anchetele revistei – care sunt, în condițiile diminuării vieții literare, un barometru esențial al acesteia – şi Premiul „Cartea Anului”, care a devenit şi el, datorită exigenței selecției, unul dintre cele mai respectate şi mai râvnite premii literare din România.