A insera ordinea poeziei în dezordinea universului a fost, spun criticii, una dintre mizele lui Dinu Flămând încă de la debutul cu Apeiron (1971). O miză urmărită atât cu instrumentele creației, cât și cu cele ale comentariului critic, consacrat aproape în exclusivitate poeților, în volume cum este Intimitatea textului (1985), în care analizează fin și riguros, în același timp, operele unor spirite față de care are afinități, ca Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu sau Daniel Turcea.
În poezia sa, Dinu Flămând a schimbat, nu o dată, direcția, spre a acoperi și metaboliza formule și ipostaze diferite, într-o spirală a devenirii care seamănă cu cea a „redebuturilor“ argheziene, fără însă a le imita. A făcut-o în 1983, în volumul Stare de asediu, unde consemnăm trecerea de la „stilul înalt“ și lirismul infuzat de cultură la o poetică a oralității și a banalului de zi cu zi. A făcut-o apoi în 2002, în Tags, în care a asumat o conștiință acută a absurdului contemporan, și în 2017, când în Primăvară la Praga a abordat – cu un curaj estetic care contrapunctează îndelungata sa experiență – poezia de atitudine civică și crizele epocii noastre.
O face și acum, cu volumul intitulat enigmatic Viteza trecutului. Elegii didactice, schimbându-și din nou instrumentarul și aducând în prim-plan o ipostază poetică foarte slab reprezentată în cultura noastră. Elegia, ca specie, a pătruns la noi abia în epoca romantică – poemul Viiața lumii al lui Miron Costin, din 1673, fiind doar sapiențial și apodictic, în pură manieră barocă – și a fost asociată exclusiv cu melancolia, nostalgia și meditația asupra trecutului. Când Nichita Stănescu a zgâlțâit convingerile generale, în volumul 11 elegii (1966), a fost vorba de o reciclare postmodernă a speciei, golită acum de vechiul ei conținut și umplută cu materia vizionară a poetului contemporan, vag și echivoc colorată în aburii lirismului. În Viteza trecutului, însă, Dinu Flămând se întoarce la originile elegiei didactice, scriind „elegii“ în care tonul – nostalgic-meditativ și în același timp lucid-patetic – infuzează un discurs care „educă“ și „instruiește“, transmițând, la fel ca modelul lor îndepărtat din Grecia antică a secolului al VII-lea sau ca Ars amatoria ovidiană, „învățături“ și „precepte“ etice sau politice.
Avem, prin urmare, de-a face cu un demers deopotrivă insurgent (față de poezia leneșă a momentului actual) și restitutiv, poetul întorcându-se la rădăcinile sale echinoxiste și la ideea, incomodă atunci ca și acum, că o mare literatură nu poate exista fără profunde referințe culturale. Epura care subîntinde și unifică toate momentele de inflexiune ale unei poezii polimorfe, inclusiv etapa conținută în volumul de față, este intensitatea cu care Dinu Flămând transfigurează totul – patosul ca și luciditatea, vibrația emoțională ca și reflecția intelectuală – în discurs.
Viteza trecutului reprezintă, într-un anume sens, și o revizitare a propriei mitologii poetice, căci materia din care se alcătuiește culegerea este un inventar al întregii sale creații. În poezia Câine mușcându-și coada, de pildă, întoarcerea la trivialitatea cotidiană – pe care Flămând o practicase în Stare de asediu și în Tags – este îmbrăcată în viziunea politică și civică a crizei profunde a omului, din Primăvară la Praga. Dar ridicată la puterea „învățăturii“ morale pe care ordinea superioară a existenței, care e însăși poezia, o poate furniza omului aflat în derivă: „fiindcă pe toți cei îmbuibați/ de putere îi fascinează măcelurile și un fel de boală/ a aerului pare să le ia mințile rând pe rând/ tuturor generațiilor care se străduiesc/ să înșface ciotul de coadă al ultimei/ hecatombe –/ vine o vreme când un polen mortal/ și puhoaie de nebunie năvălesc peste noi dinspre/ îndepărtatele galaxii pe coaja acestui biet cartof/ fiert pe care tot încercăm să trăim…/ bine ar fi/ să ne supraviețuiască cel puțin râmele caracatițele/ păsările liliecii peșterilor broaștele țestoase și/ matusalemicii crocodili care cu hoiturile noastre/ se vor hrăni/ iar acea vreme a și sosit…“.
Sigur că, pentru naturile zglobii, care percep poezia pe palierul muzicalității și al galanteriei ludice (cel din prima fază a lui Nichita Stănescu, să zicem), această întoarcere a lui Dinu Flămând la o formă care se adresează mai degrabă intelectului și conștiinței morale poate nedumeri. Discursul din Viteza trecutului nu este menit să încânte, ci să pună pe gânduri; nu-și propune să vrăjească, ci dimpotrivă, să dezvrăjească. Lirismul subiacent al acestor elegii este de factură spirituală și se adresează „centrelor de criză“ ale conștiinței noastre, într-o rostire care nu evită referința întunecată și, în general, apelul la tenebrele sufletești de care atât de des încercăm să uităm: „Cartea tibetană a morților/ și perechea ei egipteană și ghidul ocult/ al orficilor și rugăciunile de prohod/ pentru morți și de ziua lor după moartea/ lor și a vieții lor – postume tratate/ narațiuni abundente pe ziduri pictate/ încondeiate pe frăgezimea unor tulpini de papirus/ din delta Nilului ori pe lame de aur îngropate/ prin nisipurile deșerturilor/ pierdute – severe și intransigente lecturi/ totdeauna cât să-ți accepți moartea/ citind… uitând… liniștindu-te neconvins/ cu spaima și resemnarea scandate-n/ indiferența stelelor“.
Și fascinația poetului pentru legăturile invizibile dintre obiectele reale și cele livrești sau pentru surprinderea semnificațiilor „totemice“ ale unor repere culturale este supusă în volumul de față unui proces de „hermeneutică didactică“: „Presupun că morții continuă să comunice/ prin pământ legați prin secrete afinități/ de exemplu cei cu capetele teșite găsite în pusta ungară/ chiar la limita fostului imperiu latin amestecați/ într-o vreme cu hunii și desigur în dialog/ cu tigvele țuguiate din Anzi sau cu unele africane/ țeste la fel de ciudat alungite.“ Starea de emoție este cea care declanșează „înșfăcarea“ obiectului sau a ideii și tot ea alimentează (pas cu pas și treaptă a descifrării cu treaptă a descifrării) tensiunea poemului. Care alimentează, cel puțin aici, în Viteza trecutului, un climax de natură cognitivă.
Un element aparte al viziunii lui Dinu Flămând din aceste „elegii didactice“ îl reprezintă abolirea timpului liniar. Om al secolului XXI, trecut prin toată fervoarea evoluției tehnologice a secolului XX – dublată, însă, de paralela sinistră a tuturor catastrofelor acestuia –, poetul percepe acut limitele categoriilor prin intermediul cărora operează cunoașterea comună și, prin intermediul acelei „ordini superioare“ care este discursul liric, le abolește. Flămând trăiește, în consecință, trecutul, prezentul și viitorul deodată, într-o simultaneitate pilduitoare pentru condiția umană: „Vei muri.// Îi pândești pe bătrânii rasei tale scormonind/ prin gunoaie – necrofagi ai propriei lor/ biografii.// Printre ei confuz te zărești pe dealurile/ ținuturilor de altădată devenite concave/ și supte parcă sub linia orizontului/ în peisajul ce se încrețește ca pielea/ tot mai flască și pe oasele tale.// Din nonsensul distrugerii ai acces/ doar la o vagă ironie tautologică.// Iar poezia e nepoetică.“ Se poate observa cu ușurință cum abolirea timpului duce la deformarea spațiului, iar aceasta din urmă, la răsturnarea condiției poeziei însăși: viziune dantescă, într-un secol al degradării și al ieftinirii vieții.
Sunt câteva poeme și secvențe memorabile în aceste „elegii didactice“ ale lui Flămând. Dar ceea ce m-a impresionat – dincolo de reușitele poetice în sine – a fost capacitatea autorului de a se reinventa și de a-și relua în posesie, cum spuneam, propria mitologie poetică, supunând-o unui necruțător (cu sine, cu omul și cu arta) efort de scrutare morală. Amar și mușcător, de un patos rece care este al lucidității etice și estetice, Dinu Flămând propune poeziei noastre contemporane o experiență pe care aceasta a făcut-o arareori și fără succese notabile. Reluare postmodernă a unei modalități antice, elegia didactică atinge în unele puncte din Viteza trecutului sonorități de pisanie săpată în piatră.
Nu vorbim, desigur, de o poezie delectabilă: naturile joviale, prizonierii divertismentului și culturalii superficiali sunt îndemnați să se țină la distanță.