Poetul multi-premiant (începând cu Premiul U.S.R. din 2001) Adrian Alui Gheorghe revine la proză cu o culegere ingenioasă Vinerea stacojie, adunând laolaltă povestiri, povești și schițe – cum indică în subtitlu, diversificate prin stil și tematică. În povestirea care dă titlul volumului – cu aspect nuvelistic prin amploare: Vinerea stacojie sau cuvântul otrăvit – reconstituie traseul cercetărilor unui tânăr anchetator care vrea să elucideze taina morții a patru victime, găsite lângă cartea Vinerea stacojie semnată de un scriitor mediocru. În ajutorul cercetării – coordonată auctorial din umbra textului – juristul citește sau de-a dreptul transcrie pagini întregi din cartea fatală, în maniera intertextualității. Este o modalitate personală de a confrunta realul cu măsura livrescă, uzând de principiul moralității.
În primele schițe, prozatorul croșetează cu dezinvoltură tematică pe marginea unor diverse evenimente posibile. Începe succint cu „povestea“ unei crime posibile (Crima perfectă) și prezența ciudată a unui meteorit într-un oraș oarecare (Niciun meteorit nu se întoarce în cer). Dar continuă mai pe larg cu prezentarea parodică a unui concurs inedit în Sosia președintelui. Amploarea evenimentului despre președintele unei țări anonime este prezentată în registru satiric, la limita îmbinării realului cu imaginarul. Spectacolul grotesc este redat cu umor și ironie, manieră în care prozatorul excelează: „Muzicienii și-au încordat instrumentele. Dansatorii și-au depășit limitele imponderabilității. Agricultorii au învățat spicele să se aplece, condescendent la trecerea Președintelui (…) Iar poeții, da, poeții, au scris ode după ode, că limbile li se clătinau în gură precum clopotele Catedralei.“ În registru asemănător, dar cu tentă documentară, este prezentat subiectul din povestirea Inima jupuită, despre reînnoirea prieteniei („pe Facebook“) dintre narator și un coleg evreu din școala de odinioară. Urmează și alte povestiri cu subiecte condensate, unde prozatorul mizează pe expresivitatea unor caractere umane sau fapte cotidiene neobișnuite.
Impresionantă este maniera originală a prozatorului de îngemănare a realității cu imaginarul cu substanță livrescă. Exponențială, în acest sens, este nuvela Ultima călătorie la Macondo. Eroul povestitor (el însuși declarându-se prozator) este angajat de o tânără enigmatică, Afrodita/Dita, spre a o conduce cu mașina într-un spațiu real/imaginar, inaugurat de celebrul Gabriel Garcia Márquez în capodopera sa Un veac de singurătate. Traseul călătoriei imaginate este prezentat cu amănunte preluate din Macondo al lui Marquez, unde se identifică în culori vii camerele lui Jose Arcadio și Ursula ori Salonul Melchiade. Dar proiectul călătoriei ideale se încheie printr-un real episod erotic, îndrăgostiții închipuindu-și că se află într-o bibliotecă „în care cărțile se rescriu în funcție de fiecare cititor în parte“. Sfârșitul narațiunii este învăluit de misterul atemporal al experienței existențiale. Revenind mai târziu la domiciliul eroinei, personajul confesiv (dublat de prozator) constată că Afrodita Matache nu mai există, a trăit în altă epocă, în timpul comunismului.
Într-o serie de povestiri cu substrat biografic, Adrian Alui Gheorghe reînvie amintiri legate de viața și geografia familiei sale. În Ph. D. Apostol Sempronian Strasse descrie o călătorie erudită la Viena, în căutarea urmelor lăsate de unchiul său, refugiat acolo după ce suportase închisoarea politică sub comunism la Jilava și Aiud. Dar mormântul său se află în cimitirul din vecinătatea autorului, în Piatra-Neamț. În alte narațiuni se depășește pragul dintre local și universal, din perspectivă parodică însă. Precum în Povestea ultimului laureat Nobel, unde domnul Anders Olsson, secretarul Academiei Suedeze în cauză, trebuie să decidă cui se va acorda prestigiosul premiu. El se confruntă cu dilema acordării Premiului pentru Literatură creatorului suprem Dumnezeu, la propunerea unei asociații balcanice și consideră, finalmente, că Dumnezeu merită distincția, întrucât „el este autorul celei mai mari ficțiuni din Univers“. Viziunea parodică și satirică este aprofundată și în alte povestiri impregnate de umor și ironie, conturând tipologii literare pitorești: Povestea ultimului cititor de poezie, Zidul de hârtie, Povestea lui Doman, stâlpnicul ș.a.
În Vinerea stacojie remarcabilă, în fond, este înclinația narativă a lui Adrian Alui Gheorghe spre compoziții mozaicale, tratând cu fantezie debordantă o gamă largă de subiecte real-ficționale. De la robotizarea existenței umane (Robotul of strict necessity) până la producerea în serie a îngerilor decorativi (Îngeri tociți). Trecând cu ușurință de la registrul sacralității la istoria unui norvegian atras de peisajul românesc (Povestea lui Vidar…), glisând apoi povestirea spre supranatural și viața interioară, în Povestea unui om care avea unsprezece egouri și jumătate. În astfel de povești, povestitorul procedează ca un inventator de paradoxuri captivante, astfel încât aria factologică a narațiuni apare dezmărginită.
Înspre finalul culegerii mozaicale, prozatorul cu fibră satirică și concepție morală rezumă parodic Povestea scriitorului multipremiat, la întâlnirea cu Dumnezeu care îi acordă ultimul premiu, un nor de pe cer. Prozatorul inventiv și ludic încheie culegerea narativă cu ipoteza unei utopii personificate a povestitorului. În Postfața autorului, el își propune convențional, în registrul personificării, să scrie o povestire „banală, dar vie“, „care să nu aibă nevoie de cititori“, „să existe prin ea însăși“. Mărturisind radical: „Povestirea aceasta ar trebui să o pun la un moment dat într-o carte ca o plantă într-un ierbar. Iar cartea să o pun în bibliotecă, cu satisfacția că el, cititorul nu are niciun amestec (…) Cititorul este inamicul public al textului scris, asta se știe.“