Vârtejul fractalic
Intitulat discret Cântece, volumul de debut al lui Mircea Florian decupează și individualizează una dintre fațetele trecute cu vederea, până acum, ale personalității sale inter- și trans-disciplinare. Este vorba de ipostaza poetică.
Florian nu este primul „cantautor“ român (cum li se spunea în anii 1970-1980 cântăreților folk ce-și scriau singuri muzica și versurile) care adună între copertele unui volum texte anterior performate pe discuri și în concert. Înaintea sa, Alexandru Andrieș și, la un nivel artistic mai scăzut, Dinu Olărașu, făcuseră la fel. Dar volumul Cântece se deosebește din toate punctele de vedere de aceste demersuri.
Mai întâi, pentru că, fără a exagera relațiile dintre poezie și celelalte elemente ale spectacolului multimedia în care textele editate aici au funcționat, se cuvine reamintit că Florian a fost, pe tot parcursul carierei sale, unul dintre cei mai îndrăzneți artiști de la noi. Pornind, e adevărat, din folk – în primul rând, din cauza precarității mijloacelor materiale ale spectacolului, înainte de 1989 –, el a dezvoltat, în cadrul unor proiecte cum au fost Ceata melopoică sau Florian din Transilvania, o reflecție profundă asupra conținutului și mijloacelor de expresie artistică. A experimentat continuu și în zona costumului, luminilor și, atât cât se putea atunci, în cea a comunicării vizuale (prin grafica discurilor sale). După emigrarea în Germania, survenită în 1986, acest vector avangardist al personalității sale artistice a dispus și de mijloacele necesare, în primul rând de dezvoltarea uluitoare a tehnologiei digitale. Păstrând în permanență, însă (aspectul e important în economia volumului Cântece), o miză artistică, fără a evolua spre industrie și IA. De aceea, spectacolele sale cele mai interesante nu au fost neapărat cele cu public larg și nici nu au fost editate exhaustiv pe suport audio-video.
Volumul Cântece conține o selecție din textele pieselor performate de-a lungul carierei, în cadrul acestor spectacole complexe sau pe înregistrări. După cum remarcă Ion Bogdan Lefter în pătrunzătoarea sa prefață, selecția nu este cronologică: Mircea Florian a gândit în detaliu și acest proiect, ordonând poeziile alfabetic, cu excepții semnificative și operând „tăieturi“ neîntâmplătoare. Structura volumului, în consecință, nu e genetică, exprimând unitatea originară a viziunii artistului, iar nu „creșterea“ acesteia în timp.
Trebuie spus limpede că Mircea Florian nu este un artist care scrie (și) versuri, ci un poet autentic, de mare originalitate, care a găsit o modalitate de a „strecura“ poezia într-un concept folk-rock multimedia și, în același timp, de a păstra autonomia poetică a textului. Ion Bogdan Lefter a identificat câteva „vecinătăți“ literare ale lui Florian, începând cu suprarealismul („printre socoteli mă plimb/ privirea ne cade-n zăpadă,/ procese fizice fac vederea mai fadă;/ eu primesc un motor în schimb“), continuând cu Anton Pann și cu inflexiunile de Emil Brumaru, fără a uita de baladesc și de infuziile hippy, spre a încheia cu intertextul postmodern din Pe mine Mircea mă cheamă (cu iscusita răsturnare „Du-te către ceruri/ pentru viață mori“).
Aș mai adăuga una: Marin Sorescu. De care îl apropie pe Mircea Florian atât privirea pătrunzător-piezișă care tulbură relațiile dintre lucruri („Jumătatea asta/ mult este prea mare/ Ca s-o fac mai mică/ Tai din depărtare.// Lasă-mă, părinte, restul n-o să-l caut/ și fără cuvinte liniștea să-ți laud!// Ascuțindu-mi ochiul/ Am uitat de iarbă,/ dar acum el poate/ zgomote să soarbă.“), cât și „tifla“ inteligentă a cărei menire e să camufleze sensibilitatea („îmi plăcea să-i stau în poală să mă răcoresc/ la umbra umbrelor să mă ascund și așa să cresc/ plăcerea mi-au luat-o, am devenit zburător/ frunza care cade-n mare mă taie în zbor// unde este plăcerea, unde e durerea?// Orice plăcere se termină prost,/ Bucură-te c-a fost./ Să plângi nu merită, n-are rost“!).
Volumul Cântece se structurează, de fapt, asemenea unui „vârtej fractalic“ – cu un Mircea Florian gândind în acest mod încă înainte de inventarea tehnologiei – care reușește să concilieze Povestea vorbei cu proiecțiile SF. Poezia reprezintă, în ecuația imaginației sale sincretice, cuanta care păstrează experimentul în sfera artei, ferindu-l de tentația comercialului. Rețelele, liniile și polipii digitali sunt doar instrumente ale unei emoții intelectualizate și ale unui insolit lirism postmodern. Fracturat și recompus, dar nu mai puțin autentic.
Poezie polițistă?
Solidă, pătrățoasă și agresivă grafic, culegerea Thriller a lui George Arion ne propune un pariu de proporții. Subintitulată Poeme cu suspans, ea aspiră să introducă în teritoriul liric un element care până acum a stat la porțile poeziei: intriga polițistă.
Fără a fi profesoral, se cuvine să spun că, în pofida deschiderii operate în 1857 de Charles Baudelaire (care în Florile răului a arătat că nu există obiecte intrinsec apoetice), anumite categorii au pătruns mai timid sau deloc în poezie. Comicul, de pildă, este o atitudine greu conciliabilă cu liricul și trebuie talentul unui Topîrceanu pentru a le face să funcționeze împreună. Intriga polițistă, cu atât mai mult, este o structură narativă greu de „strecurat“ în tiparul unui poem. Nu crima ca atare – aceasta a pătruns deja în marea poezie prin Arghezi și Flori de mucigai –, ci intriga ca tip de organizare textuală diametral opus traseului pe care se constituie lirismul.
George Arion este, însă, deja consacrat pentru abilitatea cu care a creat un gen aparte, în care a fuzionat alte două elemente din paradigme diferite. Prin romanul Atac în bibliotecă (1983), el a unit romanul polițist – care aparține literaturii de consum – cu cel livresc de tip postmodern – gen definitoriu al literaturii elitare.
În Thriller, în consecință, scriitorul amestecă poezia și intriga polițistă, inaugurând un nou tip de discurs poetic. Demers mai dificil chiar din punctul de pornire decât cel din Atac în bibliotecă, întrucât proza postmodernă și-a însușit și utilizează constant procedee din literatura de consum, în timp ce procedeele acesteia din urmă, odată introduse în poezie, ar coborî inevitabil tensiunea lirică.
Motiv pentru care George Arion – cu o remarcabilă inteligență artistică – procedează altfel aici decât în ro man. Cum remarcă și Ion Bogdan Lefter, într-o entuziastă pre față, scriitorul nu versifică povesti rile unor crime. Arion creează mister și suspans de tip policier, asumând o modalitate de poezie „de consum“ (în maniera inaugurată cândva de Miron Radu Para s chivescu, în Cântice țigănești), pe care o subîntinde cu o rețea de semnificații meta textuale și livrești. Universul este cel din romanele polițiste ale autorului (localizate în Barintown), întâmplările/ crimele sunt narate concis-hazliu, cu aerul că avem de-a face cu niște episoade comune, iar simplitatea lor stilistică ascunde atât cât trebuie iscusința compoziției.
Poeziile devin, prin urmare, niște „codificări cu sensul la urmă“. Emoția nu decurge atât din tragismul conținut al poveștii, cât mai ales din această decodificare „detectivistică“ pe care este construit, pas cu pas, textul: „N-am voie să-l bat/ Nici să mă răstesc la el/ Mi-e interzis/ Să-l ameninț/ Sau să nu-i dau/ Hrană și apă./ Aș fi chemat la raport/ Dacă l-aș priva de somn./ Dar indiferent ce mi se poate întâmpla/ L-aș schingiui fără să-mi pese/ Pe nemernicul ăsta de Scott Diehl/ Care mă minte de la obraz/ Și nu recunoaște/ Că și-a omorât soția.“ Alteori, poetul operează cu travesti-uri textuale și cu un „ritual“ al ascunderii adevărului: „Stă ore în șir la fereastră/ Urmărind forfota de pe stradă;/ Dimineața poartă ceva vesel/ După-amiaza – ceva mai sobru./ N-o vizitează nimeni,/ Tuturor le spun că e bolnavă./ De-abia după mult timp/ Poliția mi-a năvălit în casă/ Și au găsit la fereastră/ Un schelet îmbrăcat în ceva vesel/ Fiindcă era dimineață.“
Însă nu numai tehnica poemului este neobișnuită la Arion. La fel de stranie e și materia lui. Macabrul care domină universul poetic emoționează întrucât este adus la temperatura obișnuitului, poetul cenzurându-și emoțiile până la notația albă, de proces-verbal: „În mijloc era o grămadă de bălegar./ Ce să caute asta acolo?/ Am dat-o la o parte cu lopețile./ Sub ea am găsit un strat de nisip,/ Apoi altul de var,/ Sub care zăcea îngropat/ Jonathan Arden/ Dispărut de-o lună de-acasă.“ Despărțirea versului de emoția conținută, cum se vede, e executată simplu, cu mijloace puține și mână sigură.
Poezie polițistă, așadar? De ce nu? În Thriller, George Arion reușește să ne țină cu sufletul la gură și să ne infuzeze un straniu și persistent sentiment, vecin cu metafizicul, că în spatele realității se (poate) ascunde altceva. Ceva cumplit, care totuși face parte din normalitate. Dincolo de premiera pe care o conține, contează faptul că miza volumului, una ridicată și cu grad mare de risc literar, ține.