Iarna poetului
o sanie cu cărți străbătând o pădure
și-n loc de cai
două frunze zimțate mânate de vânt
iar la un capăt al lumii
ochii de lup
ziduri de piatră spartă cu muchii tăioase
ieșite din gheață
pe locul surugiului rămas gol
încremenit
stă poetul
cu două coli de zăpadă în mâini
din care-i picură-ncet
cuvinte scrise pe fulgi
Grupuri negre în retragere
se auzea numai departe un tren
și strigătul faraonului
eu încă întârziam
pe podul metalic din centrul orașului
ca un salut care nu primește răspuns
în aer se depăna mătase
câinele doamnei cu pălărie de pai
cât timp stam noi de vorbă
părea
întins pe pavajul umed
un plug care amestecă ziua cu noaptea
așa cum începusem să spun
în aer se depăna mătase
de culoarea brândușelor
„Seara un olar a ars oale în râpă“
și pe când credeam că nu mai urmează nimic
„Moartea a fost fără vise
Și fără amintiri“
O pădure de scaune
în cercul singurătății
îngerul stă pe un scaun
cu brațul întins
de care atârnă o balanță
pe un taler al ei
sufletul meu face mișcări ca de gimnastică
privindu-l tu îmi șoptești
că întunericul e cutia unei viori
că rândunicile uitate în casa cu pereți albi
au început să iasă prin crăpături
ca degetele dintr-o palmă de mort
pe celălalt taler al ei
cade-n tăcere o floare de tei
eu mă simt stând pe scaun în plină amiază
de parcă mi-aș fi pierdut un cui negru
înfipt în lumină
și adie un vânt
iar nucile coapte care ating caldarâmul
par vertebrele unui schelet
Un anotimp pentru alții
florile pe care mi le-ai adus
acum sunt două buchete
într-o vază așezată pe o mică masă de lemn
torn apă proaspătă
apoi număr lalele galbene și lalele mov
în timp ce florile se deschid
una câte una
către ochii mei
prin tijele lor se înalță ecouri
de pietre adormite căzute în hău
iar pe peretele din fața ta
cineva
ușor aplecat
aprinde lumânări
Menajeria
două bătrâne ascunse printre rufele întinse pe sfori
își șușoteau dând scurt din mâini
în timp ce pândeau întâmpinarea
dintre un pisoi negru și o pisică albă
liniștea dintre pietrele pavajului
și frigul luând formă de fierăstraie
și așteptarea
încep să se ridice în văzduh
norii plini cu zăpadă par perne sparte
după o hârjoneală într-un cămin de copii
iar din ceasurile după-amiezii de-atunci
pe treptele cărora se cățărară gâfâind
cele două surate
ca să vadă în cer și să asculte miorlăitul pisicilor
mai atârnă în aer doar ațele
Ex libris
puiul de porumbel alb rănise cu aripa
cubul de întuneric
de la ieșirea prin fereastra castelului
poate că în zboru-i nătâng i-a sfărâmat
și un colț
ca într-o carte de Nichita Stănescu
m-am apropiat cu unelte bune să vindece
rana aceea a cubului întunecat
din fereastra castelului
în fața mea
numai
albia foarte adâncă
cu apa în mai multe culori
ținând în lesă doi câini fioroși
îmi făcea semne că mă apără
de elipsele încâlcite ale celorlalți porumbei
îmbrăcați în haine de nori
„Am crezut a vedea palafite“
o cârpă aprinsă aruncată în aer
după o pasăre care zboară
așa era dragostea noastră de-atunci
am crezut că văd palafite
când priveam două aripi de fluture
trecându-mi prin dreptul ferestrei
tu erai
cea cu desenul semănând c-o vioară
plutind pe albia lunii
muzica ta se auzea de sub ape întunecate
era ziua de marți pe cealaltă aripă
și îngerii nu se încumetau
să iasă din cămările lor
din bradul tăiat acum o mie de ani
mai cad conuri pe casă
și nu mă lasă să dorm
gura ta ar vrea să îmi spună
cum se învârt încă în văzduh
ciorile de ieri
Procesiunea manechinelor din atelierul de croitorie
bătrânii iar s-au jucat toată noaptea
în curtea azilului
cu manechinele atârnate pe sfori
făcând parcă și mai mult haz
de modul în care s-au gândit
croitorii lor să le-mbrace
în piei tăbăcite
cu paloare de palimpsest
ba mai punându-le și un șirag
de bumbi de alamă
apoi le-au poruncit să ducă la gura lor știrbă
câte un munte
ca să-l sărute
urcam scări coboram scări
în întunericul ca o apă brăzdată de pești
aceste oase în care sapă singurătatea
amarnic mai scârțâie
la loviturile valurilor
mai apropie-ți și tu degetele o dată
de luna aceea de fier topit
care curge pe geam