Poeme de Marcel Vișa
***
Uriașe cârtițe dorm în cotloane
ferite de ger.
Iarba se înclină solemn peste
mușuroaie, ninsă și plânsă, ca plapuma îngălbenită a unui homeless.
În mijlocul râului, printre ghețuri
desprinse de mal, o umbră
se spală pe față cu mâinile mele
vinețite de frig.
Mă scufund în trunchiul
copacului, ca într-o copcă a realității, mă târăsc
prin galeriile de sare.
Ajuns sub casele oamenilor,
le ascult pașii, ezitările, foșnetul
pânzeturilor cusute cu furie de
ființe translucide și oarbe.
Acul lor îmi coase pleoapele –
un fel de voodoo
cu aerul din care ne tragem.
În extremă singurătate
ni se dizolvă membrele
de atâta zbucium.
Termitele, în hoarde, pulsează
mecanic, părăsesc teritoriile albe și surde.
Aortele cerului duduie sumbru,
cad zidurile Ierihonului
din nou și din nou.
Ne facem casă din cărămizile
rămase. În capul unghiului punem o tigvă.
Ne rănim degetele căutând sub
ruine speranțele zilei de ieri,
mâncate de ger și de molii,
roase de șobolanii durdulii
cuibăriți în mințile noastre,
hrăniți cu iubire,
cu volbura trăirilor haotice.
Scot capul din nămeți sperietorile
de ciori întinse până hăt departe.
Spectrul tuturor aparențelor
false iese din bârlog.
Ce lume lăbărțată, ca un pulover
murdar
pe trupul scheletic al unui întors
din coșmaruri!
Și totuși, sub această stofă largă a spaimei,
bate o inimă minerală, o lumină
care nu știe să moară.
Din galeriile părăsite urcă
respirația pământului,
din oasele noastre iese abur.
Ne ridicăm purtând în palme
sarea și cenușa,
le amestecăm cu zăpadă.
Ne spălăm chipurile îmbătrânite de așteptare.
Nu așteptăm semne, noi suntem
semnul:
carnea care a trecut prin
întuneric și nu s-a lepădat de umbră.
Astfel, din dărâmături și frig,
se închide cercul:
sub noi dorm cârtițele, deasupra
urlă viscolul,
iar între ele, ca o rană care
refuză să se închidă,
stăm NOI în picioare – o casă
tremurătoare de carne și memorie,
în miezul iernii clădită.
***
Am sunat la numărul de telefon
pe care mortul l-a avut.
Îl păstrez în agendă.
Surpriză: mortul a răspuns.
Vocea lui, gâjâită,
venea dintr-un spațiu lipsit
de aer,
unde silabele se târăsc, goale,
ca niște viermi în carne
de piatră.
„Nu m-ai lăsat să mor destul,”
mi-a spus.
Sunetele se rupeau între noi
ca tendoanele unui cal de
tracțiune
înhămat la carul ce duce la
groapă omenirea.
Stăteam în tăcere,
cu receptorul lipit de osul
cranian,
Acolo, în tigvă,
îi simțeam respirația
rece
cu iz de cenușă.
Starea asta mă copleșea.
L-am întrebat:
„Ești tu?”
Și din receptor a curs
un lichid vâscos, negru
ca somnul celor vinovați.
„Nu mai suna,” a zis.
„Fiecare apel mă trage înapoi.”
Am închis.
Pe ecran, numărul se înroșise.
Astă-noapte, mortul mi-a vorbit
din perete.
Nu era vis.
Avea glas,
și fiecare cuvânt al lui mă țintea.
El râdea.
Râsul morților
e ca un os înțepenit în gâtul
unei păsări de pradă.
„Ține-mă acolo unde te doare,”
mi-a zis.
„Nu mă căuta în cimitir,
sau la telefon,
ci în gesturile pe care nu le-ai
făcut pentru mine.”
Poeme de Viorel Dinescu
Albe ca două legende
Din spațiul obscur al insomniei
răsăreau copaci împietriți
Un vânt arhaic săpa inscripții
în lespezi de piatră
Tainele creșteau, se nășteau
și piereau una după alta
Mitologia cerului se lăsa răsfoită
de lumini izvorâte din peșteri
Din paginile tăcute se iveau
zeități transparente
Frunțile profeților se scufundau
în gânduri
Căutând în zadar să afle „corola
de minuni a lumii”.
Prin cortinele zilei se strecura
speranța unor viitoare serbări
Mulțimile se-mbrăcau în
ghirlande de flori visătoare
Eroii prăfuiți își recăpătau
dragostea de viață
Încununați cu lauri în oglinzi
înșelătoare de-a pururi
Când, într-un geam învechit s-a
ivit chipul ei,
Viscolit de uitările albe din
vreme
Și-acum inima mea freamătă
ca ploile
Căutându-ți pașii pierduți în
răcoarea ultimei luni de vară.
Ecrane de culori se unduiau
în vânt
Când tu treceai cu mâinile albe
ca două legende.
Vânătoare amânată
Ieșim la vânătoare, prieteni,
plecăm din ochiul orașului
și vom înainta în pădurea aceea
izolată, la marginea universului.
Vom trece pe lângă
monumentele de gheață
pline de sentimente ucise
și priviri care se plimbă haotic
pe străzi de umbre.
Luați-vă busolele de iarbă
și ceasurile de apă,
la un timp ne vom pierde
printre copaci crescuți la răspântii
din ore zănatice;
să fim atenți la singura catedrală
scufundată și ea în gânduri
ce zilnic își ia rămas bun
de la icoanele
pornite în lungi călătorii
printre stelele mereu întristate.
Iată, acolo e locul de vânătoare
unde, la început vom vedea
cum se însumă
speranțele cu trupuri de rouă
și care mereu iau forma unor
mănăstiri ciudate
unde ne vom opri la întoarcere,
numai dacă nu va porni
înspre noi
prea mult întuneric
din spațiile pe care nu le-am
visat vreodată.
Acum, să ne amintim fiecare
câte o rugăciune demult uitată
la margini de ape
și să invocăm soarele, luna și
întâmplări,
să-i dăm și luminii un nume,
poate și potecilor pe unde
am trecut,
și unui fulger prin care vin
înspre noi
animalele acelea cu ochi argintii
și trupuri din ploi întârziate
și mereu amenință
marginile existenței
pe unde stau aprinse lumânări
amoroase
lângă pădurile noastre de frig.
Dar, a venit vremea
să încercăm vânătoarea
cu așteptări duioase,
acum punctele cardinale
se odihnesc
prin pădurea aceea plină de
muzici celeste
și mirări fără spații și timpi.
O iarnă mereu stă închisă
în mine
și ninge într-una și mă învinge
și nu mai pot privi printre norii
ce-și schimbă locul în fiecare
secundă.
E timpul să amânăm vânătoarea,
prieteni,
zările se aprind de la zăpezile
din veacul acela, putred
de singurătate…
Printre plante se aude o voce
de crin
și ne îndeamnă spre-o altă
vânătoare,
poate de simfonii neterminate.
Ce urmează?
Cândva credeam că nu voi muri
niciodată
Înmărmurit în ora ce se copia
necurmat pentru sine
Eram doar o gâză în chihlimbar
îngropată
Netemător de anii ce se
scurgeau ca un roi de albine
Târziu am înțeles că sunt prea
singur și rece,
Ca niște meteoriți ceilalți
treceau pe departe
Le vedeam prin vizetă chipurile
pustii, obrazurile sparte
Și privirile oarbe care spre mine
nu puteau trece.
Eram, deci, singurul martor al
acelei uriașe risipe
Care-și cheltuia planetele
și sorii într-un joc gratuit
Și doar pentru mine se iroseau
acele irepetabile clipe
Pe care nimeni nu le poate
vedea de la-nceput la sfârșit.