Roșu și verde
Dacă îți poți aminti porumbița
din parcarea subterană de la Villa Borghese
e pentru că nu ai uitat-o nici pe cea
de la ultimul etaj al parkingului de
la aeroportul Da Vinci,
acesta mai murdar,
cu pete de ulei și motorină,
pe cimentul cu urme de frânare bruscă,
ca a unei dorințe pe care o reprimi,
dureros.
Cele două înaripate își vor pune
pecetea în ceara fierbinte a memoriei mele,
în acest miez de vară răscoaptă,
fruct macerat,
la care vor da năvală,
nu peste mult,
viespii și furnicile?
La Palio di Siena a câștigat,
în acest an,
Cartierul L’Aquila,
Tittia pe calul Diodor,
într-o cursă nebună pe Campo,
alungând porumbițele până la
Duomo.
Cum să ghicești ce vrea,
înaripata de la Borghese
schimbându-și dispozițiile,
schimbându-și culorile,
precum în cupa lui Lycurg,
și roșul și verdele?
Aurul și argint,
fin dozate,
amestec subtil,
atenție și indiferență,
nanotehnologie antică,
roșu vital generos,
dintr-o parte,
verde indiferent, ironic,
dacă o privești din cealaltă.
Aripile celeilalte înaripate
cea de la Fiumicino
au bătut rapid,
de câteva ori,
foarte aproape,
am simțit pe gât o răcoare,
totul între vis și real.
Un nemilos noroc
Când prin coroane trece vântul serii, undă
de electroni sărind, în dans, de pe orbită,
și e deasupra lacului luna perfect rotundă,
iar sub castani e casta galilor sărbătorită,
și ghintuita ghindă uleiuri vrea să-ncarce,
în miez, eu, din delicatețe, viața mea o joc,
uitând că firu-i scurt, desfășurat de parce,
și poezia cel mai crud, mai nemilos noroc.
Ziua Franței, 2025
Din nerăbdare
O, șase zile, șase luni păreau de-amar,
când ea se-ascunse, cuib pitit în umbră,
o iarnă lungă și fastul început de făurar,
apoi petale de cireș sub gheața sumbră.
Nerăbdător aed, te-a bucurat abia o vară
surâsul ei și-ai rupt cum rupe dintr-o pâine
soldatul din tranșee, rotundă, din secară,
tu o gustai, te sătura, dar îți lăsai pe mâine.
Ne iau la țintă, ca prin fresce, îngerii cu arc,
coarde vibrând. Săgeata nu poți s-o întorci.
Sub candelabrele castanilor aprinse-n parc,
mă simt delfin, înconjurat, treptat, de orci.
Un diamant
Un diamant într-o casă ruinată, inima,
într-o casetă sau pusă direct pe masă,
cum fac prietenii mei, chirurgii, care
țin inima pacientului lor în palme.
Mâinile mele nu au voie să culeagă
niciun fruct, numai frunze lucioase,
ochii pot doar să contemple uimiți,
dar nimic nu poate să-mi aparțină.
Aștept ca mâinile unui chirurg să-mi
sutureze ceea ce este un fel de rană
care doresc și nu doresc să se închidă.
Treptat energiile
Treptat energiile din mine s-au transferat în cuvinte,
Ele au crescut, eu m-am uscat, un fruct devenit sec.
Împart, cum văd, aceeași soartă cu tinerele mame,
Cărora copiii din pântecul lor le-a absorbit calciul.
Scrie-mă
Scrie-mă în palma Ta,
și nu mai vreau nimic !
Scrie-mi numele lângă
rana de la încheietură!
Apoi, un abur fierbinte
Suflă din sfânta Ta gură.
Eu știu că numai Tu poți
Să faci totul din nimic.
Tu nu ai creionul bont,
nu scrii cifre, ci litere,
ne știi bine pe fiecare,
și după numele mic.
Pe cel căzut pe front
între sârme îl asculți,
nu pleci. Ai răbdare
cu noi, cei mulți.
Cu poetul K.F.A. la Moscova
L-am convins pe prietenul meu Andras Francisc,
călători cu Literaturexpress 2000,
să cutreierăm Chitai-Gorod, să vedem clădirea
Lubianka și să intrăm la biserica din apropiere,
supravițuitoarea, protectoarea meșteșugarilor
și a comercianților, Sf. Varvara, gândindu-ne
la multele mame disperate și la soțiile poeților
arestați pentru sinceritatea lor, la surorile care
și-au potolit bătăile inimii pe câte o bancă ruptă,
pe niște scări de casă, umbre tăcute. Ele nu aveau
cum să intre să se roage. În jur erau zeci de birouri cu
funcționari vigilenți. Să intrăm, deci, Francisc, i-am
spus, unde ele n-au putut, să le dăm noi o mână de
ajutor, chiar dacă așa de târziu, să fim amândoi
siguri că iubirea pentru cei persecutați nu va fi, nu e
niciodată zadarnică.
Nici pentru cei morți, nici, mai ales, pentru cei vii.