Uu nul dintre cele mai importante demersuri culturale ale perioadei recente, și anume, ediția integrală Marian Papahagi, a ajuns la final. În arhitectura gândită de îngrijitorul ei, Adrian Papahagi, cel de-al patrulea și ultimul volum al seriei a fost rezervat cărții apărute în 1985 și intitulată Intelectualitate și poezie. Studii despre lirica din Duecento. Opțiunea poate surprinde, deoarece în mentalitatea epocii noastre teza de doctorat servește nu numai de început al oricărui traseu academic relevant, ci mai ales de instrument de consacrare automată a autorului/oarei ei. În fond, ca să glumesc un pic (dar numai pe jumătate), aproape toată pleiada de „tineri critici” ai lui Eugen Simion s-a legitimat prin teze de doctorat și… cam atât. În realitate, în lumea academică occidentală – ca să nu spun „normală” –, teza de doctorat este doar un început de drum, confirmând numai posibilitatea ca autorul sau autoarea ei să facă o carieră în cercetare. La acest tip de lume academică s-a raportat în permanență Marian Papahagi, chiar și în perioada lungă (1974-1989) în care nu i s-a mai permis să călătorească în străinătate. Fără să fie cartea vieții sale, teza de doctorat susținută în același an 1985 la Universitatea din București, sub conducerea lui Alexandru Balaci era urmarea firească a unei strălucite licențe prezentate la Universitatea „La Sapienza” din Roma, sub îndrumarea marelui romanist Aurelio Roncaglia, cu titlul Aspecte blasfeme în poezia romanică a începuturilor. Deși lucrat în România, fără acces direct la sursele occidentale, doctoratul lui Marian Papahagi a reprezentat un eveniment prin cel puțin două aspecte: 1) perspectiva critică europeană, atât la nivelul documentării istorice și teoretice, cât și la cel al interpretării și argumentației, și 2) caracterul ei exponențial pentru gândirea literară și culturală a autorului. Ceea ce, să recunoaștem, la 37 de ani, câți avea Papahagi la vârsta susținerii, e destul de rar și de neobișnuit. Plasarea studiilor despre lirica din secolul al XIII-lea (căci asta înseamnă, de fapt, „il Duecento” în cultura italiană) la finalul ediției și nu la începutul ei, în condițiile în care volumele anterioare au conținut titluri apărute mult după 1985, nu este o încălcare a regulilor editoriale. Dimpotrivă, este vorba de respectarea sensurilor de fond ale operei autorului, a celor configurate antum și a celor rămase, prin forța împrejurării, nefinalizate. Adrian Papahagi a dorit, în mod vădit, să ofere o perspectivă deschisă asupra unei cariere critice și academice încheiate mult prea devreme, la puțin peste 50 de ani. Căci marele studiu consacrat operei lui Dante, cel la care Marian Papahagi a lucrat și a visat toată viața, ca și celelalte proiecte ale sale, a rămas neterminat. Amânată înainte de 1989 de imposibilitatea de a călători în străinătate și de a avea acces la cercetările mondiale de ultimă oră, iar după 1989 de multiplele angajamente culturale de care cărturarul devotat nu s-a putut deroba, monografia operei dantești avea să fie, în cele din urmă, un proiect zădărnicit de un destin nedrept. De aceea, ediția se încheie cu ceea ce a constituit, fără voia autorului, o avanpremieră la studiul despre Dante și, totodată, o expunere de metodă. Intelectualitate și poezie reprezintă, din toate punctele de vedere, o eboșă a marelui proiect neconcretizat și, în același timp, o excelentă „carte de vizită” a ceea ce cărturarul complex care a fost Marian Papahagi ar fi putut concretiza, dacă destinul ar fi fost mai clement. Precizia de bisturiu cu care Adrian Papahagi a tranșat o chestiune atât de delicată, cum e arhitectura ediției de Scrieri a regretatului său părinte, se cuvinte semnalată și salutată. Revenind la textul propriu-zis, trebuie spus că, la peste patru decenii de la susținere, teza de doctorat a lui Marian Papahagi rămâne excepțională. Nu sunt neapărat italienist, dar sunt medievist și am o oarecare capacitate de a controla cercetările relevante în materie de secolul al XIII-lea. În pofida contextului defavorizant în care a fost elaborată, cartea savantului clujean își păstrează pe deplin relevanța, actualitatea și capacitatea de a surprinde aspecte majore, uneori neașteptate, ale poeziei și, în general, ale literaturii italiene tardo-medievale. Adică a fondului din care, într-un fel sau altul, s-a alimentat opera lui Dante Alighieri, dacă nu chiar toată Renașterea de după numai un secol. g ăsesc, de asemenea, că este ieșit din comun tactul critic deplin cu care Papahagi operează în chestiunea raporturilor dintre laic și religios în cultura scrisă a Evului Mediu târziu. Perioada medievală este, că ne place sau nu, una a autorității religioase, care în Occident – și în primul rând în Italia statului papal – se suprapune și adesea se confundă cu cea seculară. Or, în România anilor 1980, în care religia era în mod oficial considerată „opiul poporului” (ca să fim sinceri, la fel era/ este și în Occidentul stângist „anti-clerical”), a distinge cu atâta finețe și siguranță între filoanele unei culturi scrise alimentate de teologie și dominate de figuri ca aceea a Sfântului Francisc de Assisi ține de domeniul miracolului. Capitole cum sunt „Misticism și poezie” sau „Între filosofie și poezie” ne conving că Marian Papahagi dispunea simultan de o erudiție fără egal și de un tact de invidiat. Frazele sale splendid turnate într-un limbaj critic savuros și seducător par scrise astăzi. Sau într-o lume liberă, diametral opusă celei în care cărturarul și-a elaborat lucrarea. Sunt apoi uluitoare capitolele consacrate unor personalități ale poeziei italiene de dinainte de mai cunoscutul (pentru noi) Dante Alighieri, cum ar fi Iacopone da Todi, Giacomo da Leontino, Guittone d’Arezzo, Guido Guinizelli, Guido Cavalcanti, Cecco Angiolieri sau Folgore da San Gimignano. Uluitoare, deoarece criticul reușește cumva să rezolve, subtil și fără parapon metodologic, „cvadratura cercului” în materie de discurs istorico-literar. Și anume, să concilieze o perspectivă estetică asupra literaturii cu evidența unei poezii concepute într-un cu totul alt context cultural decât cel modern. Papahagi creează o interpretare critică pur contemporană, care, cu toate acestea, nu proiectează asupra trecutului structurile prezentului. Cu alte cuvinte, îi citește pe toți acești medievali abolind distanța critică de care vorbea Paul Zumthor, ca și cum ar fi contemporanii noștri, însă fără să falsifice prin „contemporaneizare” forțată substanța tardo-medievală (sau pre-renascentistă) a literaturii lor. Fără îndoială că, pentru cititorul comun de azi – pentru care cultura anglo-saxonă recentă este singura eventuală referință culturală –, e șocantă erudiția umanistă clasică și nivelul cunoașterii literaturii italiene, de către un (la ora susținerii tezei) asistent la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj. Însă această erudiție și cunoaștere impresionantă reprezintă numai o parte din geniul critic al lui Marian Papahagi. Pentru filologii romaniști, e evidentă și siguranța cu care cărturarul se orientează, simultan, în lingvistică și în literatură, ca și în ansamblul bibliografiei istorice romanice. Criticul clujean avea, cum spuneam, pe lângă o evidentă și enormă capacitate de asimilare culturală, intuiții de excepție: acelea care fac diferența între criticul foarte bun și marele critic. Papahagi a avut, în 1985, intuiția unor evoluții care pentru alții au devenit limpezi abia peste 15 sau 20 de ani. Cum ar fi, de pildă, uzura structuralismului și a tuturor post-structuralismelor și, în general, a abordării non-literare a literaturii. Chiar dacă este medievală și a fost elaborată în afara normelor unei literaturi estetice, în măsura în care mai spune ceva omului de azi – cel puțin, celui cultivat –, poezia medievală italiană rămâne literatură. Adică un tip de discurs în care limbajul este utilizat în mod intranzitiv de către un emitent înzestrat cu capacități diferite de cele ale vorbitorului obișnuit: calități pe care clasicii le circumscriau unor vocabule ca „talent” sau „har”, desuete pentru unii dintre cei de azi. În literatura română a anului 1985, Marian Papahagi a avut intuiția că nu totul se rezumă la metoda critică. Mai ales interpretarea nuanțată și amănunțită a unor scriitori al căror univers sufletesc și spiritual era radical diferit de al nostru. În felul ei neostentativ, Intelectualitate și poezie. Studii despre lirica din Duecento este una dintre cărțile fundamentale ale criticii literare românești din secolul trecut. Așezarea ei la finalul ediției Marian Papahagi este o invitație la trecerea operei cărturarului din legenda academică în exegeza curentă și, totodată, la o revizitare creatoare a tabloului istoric al criticii românești postbelice.