Scriitor cu ambiții literare de anvergură păunesciană, lui Horia Gârbea îi reușesc în proză mai degrabă improvizațiile pe spații mici. Ar putea fi un excelent autor de schițe, ieșit de sub mantaua unui Ion Băieșu, dacă nu ar fi stăpânit (mai mult decât e necesar) de convingerea că e și romancier. Intitulată Eter, recenta sa apariție editorială – dintr-un șir imposibil de cuantificat, căci numără, în ultimii doi-trei ani, volume de versuri, culegeri de recenzii, publicistică, traduceri, piese de teatru sau antologii –, poartă chiar pe copertă subtitlul „roman“. Nu înseamnă neapărat că și este, chiar dacă acceptăm că, în urma evoluțiilor din ultima sută de ani, romanul a devenit cu totul altceva decât era pe timpurile lui Stendhal, Balzac sau Dickens. Pe primul dintre acești părinți ai realismului de secol al XIX-lea, cineva din text îl și persiflează, într-un clin d’oeil adresat, chipurile, cititorului: „Nu vreau să mă plimb de-a lungul drumului cu oglinda în brațe. Mai bine să ne plimbăm cu un camion care să aibă în benă o mie de cioburi de oglindă. Nu?“ Se pare că autorul nu este, totuși, prea sigur de această intenție declarată de a arunca în aer structurile romanului tradițional, poate și pentru că, după cum spuneam, ideea este veche și are un iz neplăcut de proză cenaclieră din anii 1980, de pie memorie. Am mai citit-o, la fel de puțin convins, în Zmeura de câmpie, de Mircea Nedelciu, text publicat în 1984 și ilizibil astăzi. Poate din nesiguranță, poate din alte cauze, Horia Gârbea simte nevoia să se repete și, într-un alt fragment de tip epistolar, reia tema, cu un plus de vulgaritate, dar la fel de puțin convingător: „Eu nu mai rabd, înțelegi dumneata?, ca în plin apus al secolului și mileniului, să ne mai coim, scuză-mi expresia, însă m-am enervat, făcându-ne atâtea scrupule, în loc să punem mâna pe un ciocan și să spargem dracului urna asta funerară numită narațiune în o mie de bucăți. Cine vrea, să ia clei și s-o lipească la loc așa cum a fost.“ Din păcate, convingerea că oamenii citesc ceea ce autorul le livrează, pentru că, nu-i așa, autorul e un Demiurg care ne oferă Artă, n-a funcționat niciodată cu adevărat decât în mințile unor teoreticieni demult uitați, foarte prizați mai ales de cei care n-au trecut niciodată printr-o Facultate de Litere. Am folosit deja vocabula „fragment“. Asta pentru că, fidel intenției sale demolatoare la adresa formelor romanului tradițional, Horia Gârbea a alcătuit romanul Eter dintr-o mulțime de fragmente care, împreună, nu reprezintă însă o benă de camion cu o mie de cioburi de text. Ipocrit ca toți pretinșii demolatori, autorul strecoară pe sub aceste cioburi și câteva fire epice, și o sugestie de intrigă, subîntinse de o rețea de referințe literare. Cu alte cuvinte, la fel cum se întâmplă în desueta proză optzecistă – vezi, din nou, citatul roman Zmeura de câmpie –, coerența refuzată și persiflată revine sub altă formă în roman. După cum a arătat, tot demult, Eugen Simion (în Sfidarea retoricii, 1986), metaromanul este, până la urmă, un roman și trebuie judecat ca atare. Așadar, și în Eter există o coerență și chiar o „geometrie variabilă“ a referințelor și a simbolurilor culturale. La modul ideal, romanul (sau, mă rog, textul subintitulat astfel) s-a dorit o distopie „profetică“ a unei urbe, București, roasă pe dinăuntru de un străvechi și bizar blestem. Care face ca, din când în când, din pământul său să răsară – indiferent de epocile istorice, prin intermediul unei confrerii de oameni secreți – morbul ciumei. Blestemul induce, pe dedesubtul cronologiei istorice oficiale, o alta, a molimelor pe care, indiferent de caracterul lor, variile orânduiri le trec sub tăcere. Cu alte cuvinte, catastrofei epidemiologice i se asociază, în ADN-ul orașului, dezastrul dictaturii politice. Trimiterile la recenta pandemie de covid-19 sunt cam prea transparente pentru un roman sau prea opace pentru un eseu. În paranteză, ca distopie a Bucureștilor malefici, Eter nu e din cale-afară de original. În primul deceniu de după 1989, colegii de promoție nouăzecistă, Daniel Bănulescu și Radu Aldulescu, au dat în acest gen romane la fel de superficiale, însă mai bine realizate. Cei șapte regi ai orașului București (1998) sau Sonată pentru acordeon (1993) sunt incomparabil mai limpezi în ideea de a construi ficțional un „București secundar“, al lumpenilor și al lumilor de margine, ca și în sugestia existenței unui destin malefic al urbei, pe dedesubtul celui istoric, de Capitală a României. În general, surprinde neplăcut în Eter graba sau bulimia cu care autorul „înghite“ semnificații după semnificații, deschizând multe piste ofertante și nefinalizând niciuna cum trebuie. Pare că Horia Gârbea este prea încântat de ideile sale, pentru a le mai și duce până la capăt, iar dacă bietul cititor rămâne nelămurit… cu atât mai rău pentru el. Autorul ne previne răspicat că nu-i pasă: „Dar să nu uităm că sunt cititori de toate felurile.“ Unul dintre aceste fire promițătoare, prea ostentativ scos în evidență chiar în deschiderea romanului Eter, trimite la Craii de Curtea-Veche (1929), prin povestea arhivei dispărute a lui Pașadia. Așteptarea cititorului este cu atât mai acută, cu cât se știe că, în felul său duplicitar și calculat, Horia Gârbea este totuși un „matein“, care a scris pagini interesante despre proza proto-părintelui tuturor distopiilor bucureștene. Așteptările cititorului se văd, din nefericire, înșelate: nu doar că Eter nu este o replică la Craii…, dar însăși Rașelica Nachmanson, care în debutul romanului introduce sugestia arhivei lui Pașadia (într-o convorbire cu un narator ce poartă, din păcate, pecetea lui Pirgu), dispare în cele din urmă fără o pricină epică vizibilă. Arhiva lui Pașadia devine, pe parcursul romanului de față, o nebuloasă, pentru că Gârbea introduce în fabulă încă un arhivar, Almaș, și o altă arhivă dispărută, precum și alte personaje – un aristocrat și politician de la finalul epocii lui Carol I, un medic – care țin însemnări secrete, din care romanul spicuiește rând pe rând, la intervale neregulate și aparent arbitrar. Sensul trimiterii la Craii… se pierde, indiferent cu câtă bunăvoință ai citi Eter. Intriga amorsată prin inventarea unei „confrerii medicale“ malefice, care păstrează în diferite locuri din București morbul ciumei bubonice și o face din când în când să izbucnească (pe post de pedeapsă divină), e prăbușită într-o rezolvare jurnalistică facilă și neconvingătoare. Prozatorul intercalează, în textura acestor trame sacadate, fragmente fără legătură între ele (alta, se înțelege, decât vaga coerență a parabolei unui „București ascuns“). În unele, țărani sau pușcăriași povestesc – într-un stil de Marin Sorescu la mâna a doua – întâmplări cu strigoi. În altele, dimpotrivă, proletari din anii 1950 țin ședințe de partid de un îndoielnic umor, mult sub cel al lui Teodor Mazilu sau al lui Ion Băieșu. Aceste inserturi etalează, totuși, capacitățile de scamator textual ale autorului, deși ca literatură rămân, cum spuneam, minore și deplasate. Dacă adăugăm inadvertențele (un medic și profesor de la 1930 își întreabă asistentul „Ce suspicionezi?“, în loc de firescul „Ce suspectezi?“), prea numeroasele greșeli de tipar și virgulele între subiect și predicat, eșafodajul simbolic pe care autorul s-a străduit să-l sugereze se scufundă, în cele din urmă, în derizoriu, pierzându-se chiar și mărunta miză inițială a romanului.
Nu ajută nici faptul că Horia Gârbea, ascuțit observator al naturii umane – fapt vizibil în comentariile sale de personaje literare –, nu are capacitate de invenție epică și nici de construcție a unor personaje. În toată proza sa, nu există niciun personaj autentic, ci doar caricaturi ale unor persoane reale, cum ar fi Alteea Fleciu, Aldu Rădulescu sau Călin Țâru, din Căderea Bastiliei (1998). Nici în prezentul roman nu aflăm vreun asemenea personaj viabil. Mai mult: după un timp, cam toate fragmentele, deși redactate în alt stil și atribuite pe rând altor actanți, din mai multe epoci istorice, par a fi performate de unul și același narator. Nimeni altul, se-nțelege, decât însuși autorul. Prea subțire ideatic pentru a fi o distopie a unei „Capitale malefice“, prea confuz pentru o parabolă a relației dintre culpă și pedeapsă în istorie și prea grăbit și schematic pentru a fi o „jucărea eroi-comică“ de stil, Eter este doar o Apocalipsă apocrifă minoră, scrisă cam pe fugă de un autor prea sedus de ideile sale pentru a mai fi atent și la text.