În comentariul pe care l-a dedicat nu demult, în „Apostrof“, cărții Radu Stanca. Opera trăită, de Mirela Nagâț, Ion Vartic enumera o listă comprehensivă de cercetări recente care atestă o revenire a scriitorului clujean în actualitatea critică. Din lista sa lipsea, totuși, cea mai importantă dintre monografiile care participă la această resurecție, poate neașteptată (dacă ne gândim la proastele obiceiuri ale literaturii noastre). Și anume, cartea lui Ion Vartic însuși, Radu Stanca. Ars doloris, apărută anul acesta ca a doua ediție – revăzută și mult adăugită – a cărții care, în 1978, cu titlul ales de cenzură Radu Stanca. Poezie și teatru, a reprezentat piatra de hotar a ieșirii scriitorului din legendă și a înscrierii sale pe orbita unei superioare valutări critice.
Modestia profesorului clujean nu anulează însă evidența că primul obstacol cu care Mirela Nagâț s-a confruntat în cercetarea de față (la origine, o teză de doctorat) a fost tocmai monografia mentorului ei. Și trebuie spus de la bun început că pariul autoarei a fost unul câștigător: chiar dacă realizat sub tutela academică a celui mai autorizat exeget al lui Radu Stanca, proiectul ei stă în picioare pe cont propriu și este altceva decât lucrarea magistrului. Diferă, firește, atât personalitatea interpretului, cât mai ales viziunea lui critică, ba chiar și mizele cărții. Pentru Ion Vartic a contat – în special în 1978 – să prevină uitarea unui creator de primă mână, a cărui operă era în mare măsură (mai este și azi, din păcate) needitată. Pentru Mirela Nagâț este important acum să pună în lumină aspecte mai puțin sau deloc cunoscute ale biografiei/ operei lui Radu Stanca și să citească „dialogul“ dintre structura operei și structura existenței scriitorului dintr-o perspectivă critică postmodernă. Una în care poezia cerchistă, în general, nu mai este de actualitate, devenind prin urmare o temă de istorie literară, în timp ce dramaturgia lui Stanca rămâne – și ca urmare a destinului ei neverosimil de vitreg – ofertantă pentru discursul teatral contemporan.
Titlul cărții indică, de altfel, piatra unghiulară a interpretării Mirelei Nagâț. Nici vorbă de biografism (deci de încercare de a explica opera prin circumstanțele vieții autorului), dar nici de critică narativă, în care analiza vieții și operei să fie camuflată într-un discurs cvasi-romanesc (deși talentul narativ al autoarei este evident și adaugă un plus de farmec discursului). Ideea Mirelei Nagâț este mai degrabă cea a unei duble oglindiri semnificative a celor două structuri, cea biografică, respectiv, cea creatoare. Ceea ce trimite, eventual, cartea ei în proximitatea metodologică a mai vechii monografii a lui Mircea Anghelescu, Ion Heliade-Rădulescu. O biografie a omului și a operei (1986). Aș sublinia chiar că, în cazul particular al lui Radu Stanca, această modalitate critică este mai îndreptățită decât pentru alți autori, dat fiind că avem de-a face cu un scriitor discret ca prezență publică și care, practic, nu a avut o existență edită antumă. Bibliografia sa se confundă, vrând-nevrând, cu biografia.
Cei doi „versanți“ ai cărții de față nu sunt, însă, despărțiți. Monografia – care nu seamănă deloc, repet, cu cea a lui Ion Vartic – nu este concepută la modul tradițional, cu o primă parte în care să fie elucidate circumstanțele vieții, iar o a doua să fie rezervată analizei operei. Mirela Nagâț, având ca specializare inițială teatrul și fiind dotată, cum spuneam, cu un evident talent pentru narațiunea de idei, construiește un „scenariu dramatic“ în care viața și opera se întrepătrund și se iluminează reciproc. În consecință, cercetarea documentară a vieții scriitorului (capitol la care autoarea aduce lămuriri esențiale), respectiv, analizele poeziei, publicisticii și teatrului lui Radu Stanca sunt derulate în vederea sintezei. O sinteză critică realizată cu măsură, cu necesară precauție și fără a exagera capacitatea exegezei de a elucida aspecte sau circumstanțe încă insuficient limpezite.
Totuși, Radu Stanca. Opera trăită inaugurează, cred eu, cea de-a doua fază a recuperării scriitorului, după cea inițiată în 1978 de Ion Vartic. Și aceasta, deoarece Mirela Nagâț are măsură, dar nu ezită să tranșeze acolo unde documentul sau analiza răstoarnă prejudecăți adânc fixate în critica noastră. De pildă, pornind de la o lectură strânsă, bazată pe documente și pe întreaga memorialistică a Cercului Literar de la Sibiu, cercetătoarea îi restituie lui Radu Stanca rolul de lider al acestuia. Rol care, în mare măsură, fusese subminat de faconda prietenului Ion Negoițescu (a cărui biografie spectaculoasă și contradictorie l-a impus, în detrimentul discretului și retrasului său comiliton), de anvergura poetică a unui Ștefan Aug. Doinaș, sau, de ce nu?, de opera critică impunătoare a unui Nicolae Balotă. Capitolul Prietenia Stanca-Negoițescu. Cercul Literar de la Sibiu este fundamental în economia cărții, ca și – de acum încolo – în bibliografia critică a grupării.
O revelație este, chiar pentru cei care mai știu câte ceva despre viața de familie a scriitorului, fragmentul consacrat relației cu cea care îi va deveni soție: Dorina (Doti) Stanca, proeminentă actriță, întâi a Teatrului de Stat din Sibiu, apoi a Teatrului Național din Cluj-Napoca. Capitolul se intitulează, transparent, Iubirea decisivă. Radu Stanca, îndrăgostitul. Asemenea tuturor celorlalte elemente care alcătuiesc personalitatea complexă a scriitorului, iubirea pentru Doti a reprezentat un reper fundamental în existența privată, ca și în creația sa. Mirela Nagâț are, nu numai aici, remarcabila intuiție a îmbinării indiscernabile a creației cu existența lui Radu Stanca, îmbinare care nu constituie o proiecție critică post factum, ci o coordonată a viziunii sale artistice. Discreția exagerată de care creatorul a dat dovadă nu a reprezentat, în această ecuație, o slăbiciune care i-a afectat recunoașterea critică (devenită, sper, unanimă măcar în posteritate). Retractilitatea sa era un reflex al acestei concepții integratoare, care amalgama experiențele intime cele mai profunde cu actul de creație și ștergea granița dintre ele. Aceasta făcea ca expresia publică a creației să nu mai fie un obiectiv în sine, odată ce experiența ei era consumată integral in pectoris. Este, alături de tăria morală, una dintre explicațiile posibile ale supraviețuirii lui Radu Stanca, atât cât destinul i-a îngăduit, într-o serie de circumstanțe istorice și personale imposibile.
La fel de interesante, pline de observații și comentarii care rescriu interpretările de până acum, sunt alte trei capitole din lucrare: două consacrate teatrului lui Stanca (cel cunoscut și cel rămas în manuscris) și unul, manifestului Corydon. Mirela Nagâț așază, practic – tot prin intermediul unor analize minuțioase, în care se văd, pe rând, „ochiul“ filologic și experiența teatrului –, dramaturgia autorului pe alte baze, decurgând din viziunea sa artistică, reconfigurată în secvențele anterioare ale cărții. Deosebite mi se par paginile consacrate unor „filoane“ culturale puțin observate până acum, cum ar fi cel tradițional-folcloric (legat de basm și de baladă) sau cel relațional-citadin. Concluziile desprinse din analiza aprofundată a viziunii dramatice sunt apoi implicate în reinterpretarea poemului-manifest Corydon, în care se vede capacitatea autoarei de se distanța de interpretările anterioare, punctând discret erorile de interpretare și reașezând piesele de puzzle critic în ordinea corectă.
Un alt element prin care Radu Stanca. Opera trăită iese limpede din „corul“ actual al cercetărilor doctorale cuminți și mediocre, ca și din tradiția interpretării lui Radu Stanca, îl aflăm în paginile care abordează destinul omului și al operei în perioada comunistă. Inclusiv încercările sale timide (și lipsite de urmări) de a se „acomoda“, în plan social și artistic, cu ideologia dominantă. Mirela Nagâț nu ocolește pudibond aceste aspecte, găsindu-le locul potrivit atât în planul epocii – în care autorul a fost perceput mai degrabă ca un opozant retras decât ca un „tovarăș de drum“ –, cât și în câmpul creației propriu-zise. Încercările (nu foarte convinse) ale lui Stanca de a încorpora în viziunea sa artistică elemente ale realismului socialist au avut aceeași finalitate ca acelea ale unui G. Călinescu. Creațiile astfel hibridizate depun mărturie despre condiția scriitorului într-un regim totalitar, însă sunt lipsite de valoare artistică, pe Radu Stanca salvându-l de ridicolul care nu l-a ocolit pe marele critic tocmai incapacitatea sa de afirmare publică.
Cartea se încheie cu un capitol, Sfârșitul, excepțional scris, în care autoarea reconstituie – corijând erorile sau explicațiile eronate furnizate în primul rând de fratele scriitorului, Horia Stanca – ultimele luni de viață ale liderului Cercului Literar de la Sibiu. Luni marcate de aceleași ursitori malițioase care-i guvernaseră și până atunci existența. Căci, ajuns în sfârșit la Teatrul Național din Cluj și intrat cât de cât în circuitul cultural (fiind chiar, cum recunoaște el însuși într-o epistolă, „asaltat de oferte“), scriitorul s-a stins rapid de tuberculoza luată în copilărie, tratată superficial, în penuria de medicamente de bază din România anilor 1950-1960.
Avem în Radu Stanca. Opera trăită un debut editorial remarcabil, care atestă că Mirela Nagâț este un critic de întâmpinare activ și implicat și, totodată, un istoric literar de vocație.