Descendentă a unei prestigioase familii (Ion Pillat, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, dar și Ionel Brătianu), Monica Pillat e prin forța lucrurilor purtătoare a unui trecut care constituie fundalul afectiv al poeziei d-sale. O tradiție așa-zicând existențială căpătând un aer de noutate și chiar ilustrând de facto o noutate grație subtilității suflului liric ce o animă. O prezență demnă de toată atenția în contextul prezentului nostru liric ultraabundent. În fața unor experiențe nu o dată devitalizate, prinse într-un vârtej formal, o vibrantă ipostază emoțională, o confesiune în gama imperisabilă a umanului. Nu o repetiție a unei formule tradiționale, ci o abordare personală a ceea ce pe bună dreptate am putea considera că reprezintă un filon peren al limbajului poetic, cu un adaos de spontaneitate revigorantă. În fapt avem a face aici cu două fețe ale trecutului. Pe de o parte, ceea ce am putea numi o tradiție resuscitată, pe de alta o confesiune a vârstei nostalgice în sine, dispusă la comunicarea unui bilanț. Trecutul istoric e vibrant aidoma unui mediu originar insubstituibil, contactarea sa fantasmatică reprezentând calea de legătură intimă cu prezentul: „Eu locuiesc într-un album,/ Îmbrățișată de privirea/ Celor din pozele demult.// Spre miezul nopții, mă strecor/ Și ies afară dintre file,/ Ca să mă pierd printre cei vii.“ (Într-un album). Revelator ceea ce s-a petrecut odinioară pare a constitui însăși esența prezentului precum o fatalitate introspectivă: „Când merg, n-ating pământul/ Și, când mă uit, conturul/ Se umple de-o prezență/ Pe care doar auzul/ Poate s-o-mbrățișeze.// Eram atât de singur/ În peștera din suflet/ Și iată-mă acasă,/ Iubit ca nimeni altul,/ De tot ce mă-nconjoară.“ (Tămăduit). Uneori trecutul pare a se restrânge melancolic la lectura care-l evocă nu fără însă a provoca actualitatea cititorului: „Când vreau să plec, deschid romanul/ Care mă poartă în alte timpuri,/ Pe mări imaginare-n arca/ Unde ciudate personaje/ Vor să mă fure, să m-aline.“ (Când vreau să plec). E drept cu concursul imaginarului precum cu o așa-zicând reverie tendențioasă întrucât are ca obiect o reîntoarcere la locul sentimental al plecării: „În locurile neumblate,/ Unde nu-s hărți, nici călăuze,/ Unde, fără să știu pe nimeni,/ Intru în tainița de-acasă.“ (ibidem). În pofida aparențelor relația cu ceea ce s-a petrecut nu e deloc una elementară. Alternanța trecut-prezent, stimulându-și variantele regăsirii, dobândește până la urmă o direcție circulară: „Să stau pe-aceeași bancă/ Pe care, altădată,/ Se așezau bunicii,/ Când ziua se stingea… (…) Când mă aplec pe foaia/ Caietului lăsat,/ Cu-nsemnele rămase,/ Colina de cuvinte/ Se-arată împrejur.“ (Aceeași bancă). Alteori acest trecut capital apare într-o ipostază comportamentală între identitate și nonidentitate, sub semnul scriptic: „Scriu pe nisip, dar vine marea/ Și-mi ia compunerea-n adânc,/ Dac-aș așterne-o doar pe ape,/ Mi te-ar găsi într-un târziu? (…) Nu vrei mai bine să-ți trimit/ Neliniștile dăinuirii,/ Într-un poem fără contur?“ ( Neliniștile dăinuirii). Ori se proiectează într-un viitor compensator: „Deși s-a scuturat tot ce am scris,/ Mă bucur că rămân, în urma mea,/ Volume de un alb imaculat.// Cine le mai deschide, mai târziu,/ Atras de nevăzutul lor cuprins,/ Își va imagina caligrafii/ Care se șterg când ochii le ating/ Și, în foșnirea foilor subțiri,/ Va desluși ce n-am putut să spun.“ (Artă poetică). Nu mai puțin sesizantă apare ficțiunea unei hărți inspirate de concretul delicat al copilăriei, o retrăire secvențială a acesteia cum într-o reîntrupare emoțională: „A desenat aici o hartă/ Cu locuri din copilărie:/ Grădini cu casele ascunse/ Pe sub ghirlandele de frunze,/ Străzi, arcuindu-se în pantă,/ Cu trecători umblând agale/ Sub bolți de ramuri împletite (…) Atâtea ființe fără seamăn/ Și așezări fermecătoare/ Și-au înălțat la cer conturul!“ (O hartă). A doua față tematică reprezentativă a acestei creații o constituie poezia vârstei. Vârsta înaintată fiind deopotrivă impacientă și circumspectă, cutezătoare și profilactică: „Nu mai am timp și, totuși, ceasul/ Nu se-ndură să mai treacă,/ La geamul meu, noaptea se-ngână/ Cu răsăritu-n asfințire.// Din ramele cu poze stinse,/ Cei care-au fost încep să iasă/ Și prind să șteargă pe-ndelete,/ Hotarul dintre ieri și mâine.“ (Grație). O conjugare a incertitudinii și a încrederii deschide un drum spre declinul asumat în pluralitatea secvențelor sale: „Te scoli ca-n vis și umbli/ Să înțelegi de unde/ Vin șopotul, foșnirea/ Și zvonurile lumii…/ Da-n tine ce se-ntâmplă?“ (Tămăduit). Nu fără unele momente anxioase care descind în contextul unui imaginar compensator: „Dac-aș avea un cal pe lume,/ Un vultur să vegheze cerul/ Și-o mreană, pâlpâind sub apă,/ Le-aș slobozi, ca împreună/ Să iscodească pentru mine/ Locuri în care n-aș ajunge.“ (Dac-aș avea…). Drept consecință a posibilei contradicții se ivește sentimentul absolutoriu al lui Dumnezeu. Creația acestuia e pavăză și totodată speranță, consolare terestră și totodată proiecție în miracol: „Ia-mă de mână, Doamne,/ Ține-mă strâns! Sub pași,/ Mi-a dispărut pământul/ Și stau să cad în gol.// Dar de m-ar umple harul/ Să fiu cum n-am mai fost,/ Ușoară ca petala,/ Mlădie ca un nor/ Prin care trece vântul/ Torcându-l fir cu fir/ Aș deveni, cu timpul,/ Atât de străvezie,/ Că ți-ai putea afla/ În mine răsărirea.“ (Psalm). Lumina divină aduce efectul asociat al lucrurilor trăite și al celor abia cunoscute, sub o acoladă care intuiește absolutul: „Îmi pune degetul pe pleoape,/ Până privirea se sfințește,/ Învăluindu-se în taină,/ Până când văzul se deschide/ Să preamărească nesfârșirea/ Ce se degajă din contururi,/ Într-un parfum de înțelesuri.“ (Comuniune). Intervine, de asemenea, simțământul unei experiențe evolutive a apropierii cu secvențe de narațiune de un demiurg care nici nu s-ar mai cuveni căutat deoarece e factorul începutului inepuizabil: „Acolo, Domnul, deopotrivă/ De cei ajunși, de cei porniți,/ De cei nesiguri se-ndurase,/ Iar noi, venind, după puteri/ Eram ai Lui, ca la-nceput.“ (Pelerinii). Nădejdea ultimă fiind cea triumfătoare a absoluțiunii prin reîntoarcerea umanului în divinul originar: „Doar când ating cu mâna/ O poartă-ntredeschisă/ simt cum mă ajungi din urmă,/ Ieșindu-mi înainte.// Cine pe cine află?/ Deodată, împreună,/ Suntem Unul și-Același.“ (Te caut). Monica Pillat, o autoare întrutotul remarcabilă în iluminarea pe care o oferă, deopotrivă a lirismului și a transcendenței creștine, într-o armonioasă tangență.