Amelia Radulian ne oferă o poezie cu o structură originală sub sigla conceptului scandinav de saga, pe tema feminității. De la început ne dăm seama de natura voit contradictorie a viziunii adoptate: pe de-o parte o vitalitate continuă, irepresibilă, o trecere impacientă de la o imagine la alta, pe de alta acolada am putea zice temporal geografică a noțiunii directoare. Varietatea nervoasă, acut modernă a secvențelor se înscrie cu delicată atenție în cadrul unui spațiu de o mare extensie trădând o apetență a exoticului. Ceea ce ar putea părea la un moment dat capriciu, hazard, dobândește o față subiacentă, organizatorică. Femeia are o prezență multiplă, de narativă factură. Devine obiectul unui examen grație tatonărilor imaginative care dispun de o permanentă perspectivă unificatoare. Sub aparența unei spontaneități scriptice, se ivește fundalul unui amplu tablou, cu o omogenitate sui generis. Un posibil punct de plecare îl poate reprezenta ignoranța primară, simplitatea la limită a existențialului genuin. Un gen de smerenie în fața cutezanțelor ce vor urma: „Adevărul e că nu știu ce zi e azi/ și nu știu numele orașului în care mă aflu/ pentru că mă mută mereu, de la un subsol la altul./ Am învățat să dorm cu ochii deschiși/ să nu mai miros transpirația/ să nu mai simt dezgustul.“ (Scrisoarea netrimisă). Nu sunt ocolite ipostazele trudei arhaice, transpuse într-o asiatică depărtare spre a le accentua caracterul originar: „Auma sapă grădina cu mâinile pentru că sapa/ s-a rupt marți/ și fierul nu mai vine din Kampala de trei luni./ Pământul e roșu și ține minte/ tot ce-a înghițit/ rădăcini, oase de pui, sâmburii de mango/ pe care copiii îi scuipau vara.“ (Virusul și grădina). O altă secvență a evoluției o reprezintă munca manuală implicând sacrificiul său sortit necunoscutului: „O cusătură. Încă o cusătură. Încă o cusătură. (…) Rina se întreabă uneori/ unde ajunge tricoul acesta, cine îl va purta/ dacă persoana aceea știe/ că în cusătura de la gât/ există un fir de sânge de la unghia ei ruptă/ și că firul acela de sânge/ traversează oceane.// Are cincisprezece ani. Câștigă/ optsprezece taka pe oră, mai puțin decât un ceai.“ (Cusătura pe oră). Vine rândul pedepsei directe pe care femeia o primește din simplul motiv al inferiorității generice căreia i-a fost sortită. De data aceasta în Rusia tradițională nelipsită de votcă, unde bărbatul își bate în chip curent soția: „Kolya intră mirosind a votcă și a frig./ Gerul din Novosibirsk are o onestitate pe care oamenii n-o au. (…) De ce nu e gata borșul?/ Borșul e gata. Borșul e mereu gata. Dar întrebarea nu e despre borș/ întrebarea e doar mâna care caută/ un motiv să se strângă în pumn.// Prima lovitură e în umăr. Sveta nu cade./ A doua e-n coastă. Sveta nu cade./ A treia e în cuvântul pe care nu-l spune/ acel nu pe care îl înghite de douăzeci de ani.“ (Zăpadă pe vânătăi). Morala așa-zicând a fabulei pe care o pronunță o vârstnică din vecinătate: „Babușka Zina, vecina, spune:/ Biot da liubit, bate dar iubește./ Și proverbul acesta e cel mai vechi virus din Rusia/ mai rezistent decât iernile/ mai molipsitor decât gripa/ nesupus niciunui vaccin. (Ibidem). Își face apariția și o româncă ajunsă la Roma în rol de umilă slujnică a decadenței: „La ora cinci dimineața, roua miroase a ploaie și a cafea scumpă/ dar în camera Vioricăi miroase a fenicul/ și a loțiune contra escarelor/ de patru ani, nu mai e Viorica, e badanta/ mâna care șterge gura lui Signor Aldo/ și schimbă scutece în care se scurge/ demnitatea unui imperiu ajuns la final.“ (Miros de fenicul și bătrânețe.) Odihna sa nefiind alta decât o pauză tristă până la lacrimi reținute, alături de câteva compatrioate: „Mănâncă semințe, vorbesc românește, plâng scurt, fără lacrimi/ lacrimile s-au uscat la granița de la Nădlac.“ (Ibidem). Pentru ca o concluzie să sune nemijlocit tragic: „Sindromul Italia nu e o boală pe care o iau de pe suprafețe/ e o gaură în piept/ prin care suflă vântul rece, mediteraneean/ golind interiorul până nu mai rămâne decât/ un schelet care urlă.“ (Ibidem). Nu altminteri decât sub semnul unei secete devoratoare se află o altă femeie victimizată de viață: „Mă numesc Fatima și măsor timpul în picături./ Canistra are buza tocită de la atâtea izbituri de pietre/ când alergam spre puțurile stricate/ ascultând fluieratul dronelor care ne împart umbrele în două.// Aici, ploaia e o legendă pe care bătrânele o șoptesc noaptea./ În timp ce cerul scuipă doar foc și metal./ Copilul meu stă întins pe covorul subțire/ pachet de oase învelite într-o piele translucidă./ Nu mai plânge. Plânsul consumă apa.“ (Cândva, purtam o rochie verde). Concluzia existențială posedă o fatală similitudine meteorologică. Regnurile fuzionează compasional-cinic: „Nu ne e frică de moarte, ne e frică de supraviețuire./ Dacă moartea vine, e rece./ Mângâi fruntea fierbinte a fiului meu/ îi spun că mâine va ploua/ că vom deschide gura mare spre cer/ și-l vom înghiți împreună cu nori întregi de apă dulce.“ (Ibidem). Pe când o femeie plecată la muncă în Occident e oprimată de ingratitudinea unui mediu care îi circumscrie izolarea fără capăt. O dramă a diasporei: „Am declarat grevă pântecului meu./ Am ales frigul./ Nu voi iubi. Nu mă voi apleca. Nu voi naște./ Mama mă sună și plânge cu suspine ascuțite/ spune că-mi ofilesc tinerețea, că sunt blestemată/ că voi muri singură într-o cameră care miroase a mucegai.“ (Linia sângelui meu). După cum o apropiere de normalitate e la rândul său admisă aidoma unei cedări: „El pleacă la miezul nopții./ Eu rămân în pat cu mirosul lui/ care se amestecă cu mirosul de sare/ sunt o femeie în centrul exact al propriei vieți/ această orbită e proprie/ e tot ce am căutat/ în toate rugăciunile în care am îngenuncheat/ cerând lucruri pe care acum/ le-am înlocuit cu/ miercurea.“ (Restul zilelor). Iar bilanțul ne înfățișează nu doar o tactică a personificării provocator diversificate („Am fost fiecare dintre ele./ Am fost mâini spălând rufe în Caraibe/ și genunchi pe podelele din Iralnda/ clavicule sub vălul din Teheran/ și sângele donat în Beijing/ și farfuria în plus din Polonia.“), ci și o coincidență esențială a scrisului cu ființa: „Și acum închid caietul/ și caietul e un corp/ și corpul e o țară/ și țara n-are graniță/ și lipsa granițelor/ e cea mai mare vulnerabilitate/ dar și cea mai mare putere.“ (Ultimul poem fără țară). Camelia Radulian, o autoare remarcabilă a creației noastre poetice actuale, meritând prețuirea necesară.