Ușor alunecat azi în umbră, Mihail Sadoveanu are parte de o întrutotul remarcabilă analiză închinată uneia din scrierile sale reprezentative, Hanu Ancuței (1928), datorată lui Mircea Moț. Frecvent situată sub egida realismului, creația sadoveniană se dovedește nu o dată deschisă spre un orizont mitic, spre o apetență a misterului, perceptibile în pofida faptului că n-a dispus de o abordare speculativă. Epifania constituie un fundal al său, chiar dacă voalat cu delicatețe. O materie arhaică se revelă printr-o simbolică stagnare sugerând eternitatea, printr-o sapiență sugerând absolutul. Tema sa profundă, ireductibilul mister cosmic. Aparența unei domoale simplități îl scoate în evidență printr-un dramatic contrast. În ciuda unei evoluții existențiale inerente epicului, o intuiție a stagnării ultime, precum un centru al viziunii. Pare paradoxal în cazul unui „povestitor”, dar e punctul de reper al naturii sale morale, în comunicare cu un subtext arhetipal: „Hanul Ancuței rămâne în această situație un spațiu simbolic pentru călătorii care nu mai pleacă nicăieri fiindcă după experiența trăită de ei nimic nu-i mai face compatibili cu lumea de afară. În finalul nuvelei, ei nu mai ies în lume, prin aceeași poartă: hanul le deschide în schimb o poartă spre somn și spre vis.” Un atare spațiu-timp fabulos apare ilustrat de o seamă de episoade ale unui real răspunzând decurgerii vieții universale. Numeroși autori români și mai cu seamă străini sunt convocați în calitate de martori ai fenomenelor în cauză. „toamna sadoveniană nu este doar anotimpul unei simple plăceri a naturii, ci devine anotimpul unei experiențe spirituale și al revelației, al eliberării individului de atribute impuse de realitatea concretă și de convențiile acesteia, ca promisiune a unei simbolice renașteri.” Noaptea e o provocatoare intersecție de întuneric și lumină, „nelipsită de sugestii ale increatului”, „prelungirea prin ardere a luminii.” Pivnița, în polaritatea sa cu podul, are alura unei obscurități participante la puterile subterestre. Hrana servită la fabulosul han conține o sugestie igienic-vizionară, „preferând peștele, oaia și puiul, care asigură nu doar o digestie ușoară pentru ca trupul îngreunat să nu devină o povară pentru spiritul deschis spre universul poveștii”, implicând „anumite semnificații simbolice, cu trimitere spre acvatic, terestru, dar și, prin pasărea devenită orătanie de curte, spre refuzul zborului și al ascensiunii.” Evident „vinul este asociat cuvântului care, generând universuri imaginare, nu-și trădează puterea creatoare.” Consumul de vin „pare să devină în Hanu Ancuței o împrospătare a componentelor telurice și solare ale individului, simplul gest de a bea având, prin felul cum se realizează, valoarea unui adevărat ritual.” Însăși gestica acestuia se cuvine a-și înfățișa disciplina sa discret alegorică: „Mâna stângă se asociază semnificațiilor de profunzime ale vinului, dreapta este destinată treburilor casnice.” Hangița n-ar fi decât o întrupare printanieră cu supranaturală sorginte: „Tânăra femeie este «vicleană», având nevoie de această viclenie pentru a se sustrage unei lumi perfide (un «viclean» era și Cătălin din Luceafărul, a cărui profundă înțelegere a lumii îi anulează vicleniei sensul peiorativ). Pe de altă parte, hangița este ca un spiriduș, comparație ce proiectează asupra ei atribute ale imaginarului, în sfârșit, ea îi amintește unuia dintre cei prezenți la han primăvara, cu toate semnificațiile anotimpului.” Imposibil ar fi fost ca un cal să nu fie de asemenea prezent la festinul misterelor din fabulosul han: „Calul comisului Ioniță este înainte de toate «vrednic de mirare», lăsând impresia că vine din fabulos, fiind asociat calului din poveste înainte ca acesta să fi fost supus probei focului: Și venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar.” Urmând o descriere a acestuia: „După dicționarul limbii române pintenog înseamnă, referitor la un animal, «cu pete de culoare (de obicei albe) în partea inferioară a piciorului», în special «de la genunchi în jos, în jurul gleznei». (…) Albul acesta ale celor trei picioare ale calului, fixat în apropierea copitei, temperează contactul cu pământul. Cu semnificații ce trimit la puritate și început, calul se redimensionează mitic, la aceasta contribuind și cunoscuta simbolistică a cifrei trei.” Își înregistrează de asemenea prezența și factorul negativ al ființării, demonul, în postura fizică a absenței și a tăcerii: „Fără să fie amenințați de moarte, precum personajul feminin din O mie și una de nopți sau de molima necruțătoare din împrejurimile Florenței, ca în Decameronul, călătorii de la Hanu Ancuței spun povești și ar putea lăsa impresia că sunt motivate doar de plăcerea de a povesti. Și totuși! În capodopera sadoveniană, cei poposiți la han sunt înfiorați de prezența demonului, care tulbură seninătatea unei toamne aurii, cu generoasa ei perspectivă asupra întregului. Mai mult decât groaza, prezența necuratului este asociată vizibil tăcerii, unei semnificative absențe a cuvântului ( «Se făcu tăcere la vatră»), dar, mai ales, demonul îi răpește omului bucuria de a-l privi pe celălalt, punând sub semnul întrebării însăși comunicarea. (…) «Se făcu tăcere la vatră și, cu toții privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile».” I se opune imediat „povestea”, narativul ei irezistibil care pleacă de la satisfacția sa în sine: „Salvarea este posibilă numai prin poveste, care, prin organizarea și ritualul ei, îi permite individului să se refugieze în imaginar. (…) Dacă demonul îi îngrozește pe călătorii poposiți la han, amenințând să-i reducă la tăcere, lui nu i se poate opune decât vorba, Cuvântul, cu alte cuvinte însăși Creația.” Poveste care se poate afla în raport și cu un mister numeric. „În primul rând, nuvela sadoveniană conține exact nouă povestiri și semnificațiile cifrei trebuie avute în vedere. Fiecare lume «este simbolizată de un triunghi, o cifră ternară: cerul, pământul, infernul. Nouă este totalitatea celor trei lumi». Pe de altă parte, nouă fiind ultimul din seria de cifre, care anunță deopotrivă un sfârșit și o reîncepere, adică o mutare pe alt plan. Aici se regăsește ideea de naștere nouă și de germinare, precum și cea de moarte»”. Întrucât poveștile se rostesc pentru a asigura protecția ascultătorilor în fața prezenței necuratului, comisul Ionuț, dându-și seama că acesta nu mai există, a renunțat la povestea a zecea. Nu fără totuși o posibilă aluzie la un sacrificiu mistic? Analiza cu erudit dichis a lui Mircea Moț e una admirabilă. În bibliografia exegezei sadoveniene, poate avea un rol aparte.