În bibliografia Virginiei Woolf există trei titluri subintitulate biography: Orlando, Flush și Roger Fry. Doar în ultimul caz se poate vorbi despre o formulă care să corespundă definiției genului. Primele două sunt, după orice definiție, romane (chiar dacă se abat substanțial de la regulile de bază ale acestuia), iar al treilea, în mare parte, o mărturie a admirației autoarei față de un maestru care i-a schimbat profund viziunea despre artă și viață, criticul de artă și pictorul Roger Fry. Orlando e o plăsmuire centrată pe figura unui transsexual ce străbate secolele (sursa de inspirație a cărții a fost Vita Sackville-West, amanta Virginiei, motiv pentru care romanul a și fost descris drept „cea mai lungă scrisoare de dragoste din istoria literaturii”). În fine, Flush redesenează ficțional, pornind de la scrisorile poetei victoriene Elizabeth Barrett-Browning, întâmplările prin care a trecut năzdrăvanul companion al uneia din cele mai importante voci ale liricii veacului al XIX-lea.
E greu de stabilit în ce măsură romanul Flush e biografia unui câine — cockerul spaniel numit Flush — sau portretul psihologic al unei femei ultrasensibile, stăpâna acestuia, poeta victoriană Elizabeth Barrett. Infirmă, suferind de o boală care o ținea prizonieră în camera din sumbra casă londoneză a familiei, din Wimpole Street, Elizabeth Barrett e, în egală măsură, eroina unei povești ce mobilizează un spectru larg de sentimente. Roman de dragoste sau roman social? Explorare a lumii animale sau pretext de a vorbi, de la nivelul solului, despre cruzimea, nebunia, lăcomia, bestialitatea lumii, dar și despre sublimul existenței?
Virginia Woolf a început să scrie Flush în timp ce făcea corecturile dificilului roman pe care tocmai îl încheiase, The Waves. Totul pornise ca un amuzament, sub impresia lecturii corespondenței lui Elizabeth Barrett, în care povestea ei de dragoste cu Robert Browning se împletește cu o cronică plină de umor, dar și de dramatism, a vieții câinelui ei, botezat Flush (o traducere ar putea fi Roșcovanul, având în vedere culoarea părului patrupedului). Dar povestirea care începuse ca o joacă devine și o sursă de tensiune. Deși redactarea a mers repede, emoțiile n-au lipsit. Epuizată de efortul depus la cartea anterioară, se îndoia că rândurile ar fi avut vreo valoare: „Tremur în asemenea hal încât am dato în bară cu ultimul — penultimul capitol al lui Flush — și mă întreb dacă mai merită să scriu cartea aceea — & abia pot să stau pe scaun, așa că trebuie să mâzgălesc aici, trudindu-mă să formez literele” (Woolf, 1983D: 123).
Nici după încheierea redactării încrederea în sine n-a ajuns la cote mai înalte. Recitind cele 30 000 de cuvinte ale povestirii, a tras cu brutalitate cortina peste un text care, considera ea, n-ar fi trebuit niciodată scris: „O, ce pierdere de vreme — ce plictiseală!” (Woolf, 183D: 133). Realitatea avea s-o contrazică. Departe de a fi fost un simplu capriciu, micul roman — cel mai scurt din toate cele scrise de Virginia Woolf și singurul în care fluturii ori fluturii de noapte nu sunt menționați nici măcar o singură dată — și-a găsit din prima clipă admiratorii. Între ei, Noel Coward, dramaturgul, compozitorul, regizorul și actorul de o fenomenală popularitate. Cartea a fost și un mare succes comercial, îndeosebi în Marea Britanie.
Pe de altă parte, e adevărat că recenzenții marilor reviste au considerat mini-romanul mai degrabă o glumă, un răsfăț al scriitoarei. Cronicile literare au reflectat caracterul marginal al scrierii în cadrul marelui catalog experimentalist al autoarei. Peter Burra, într-un articol din Nineteenth Century, considera scrierea drept „o pauză necesară” în creația prozatoarei, un moment de reflecție înainte de a continua explorarea minții umane în întortocheatele ei ascunzișuri.
Trebuie reținută ideea lui Burra că, asemeni lui Orlando, și Flush nu se rezuma să fie o biografie în sensul tradițional al cuvântului. Criticul îl considera un exemplu de „studiu al personajelor”, o reconstituire a aerului epocii și pretextul unei povestiri mai ample și mai spectaculoase, centrate pe povestea de dragoste a celor doi mari poeți — Barrett și Browning. Câinele Flush e un martor privilegiat (așa cum e și servitoarea Wilson) al unor întâmplări amoroase atipice, iar istoria vieții lui e pretextul de a pune în scenă o variantă a iubirii într-o lume plină de constrângeri.
Ca și în Orlando, Virginia Woolf recurge la stratagema inventării unui biograf — care ar putea fi sau nu autoarea de pe copertă. Acesta întrerupe narațiunea după bunul plac („Aici, așadar, biograful trebuie neapărat să ia o pauză”) ori își permite digresiuni ce redau profunzimea (și dificultatea) unei povestiri ce-și propune să surprindă un univers dificil de explorat: „Dar, oricât de plăcut ar fi pentru biograf să sugereze că a doua parte a vieții de adult a lui Flush era o orgie de plăceri care transcende orice descriere, nu ar fi cinstit să susțină că, în vreme ce copilul învăța zi de zi un cuvânt nou și astfel se depărta puțin de simțuri, lui Flush îi era menit să rămână pentru totdeauna într-un Paradis în care esențele există în starea lor cea mai pură, iar sufletul nud al lucrurilor apasă nervul nud”). Mai mult decât atât, s-ar putea avansa ideea că Flush devine, pe măsură ce dobândește o experiență de viață, un biograf asociat sau chiar un autobiograf sui-generis.
Cu certitudine, Flush este un martor privilegiat al narațiunii de primplan a cărții: nașterea poveștii de dragoste, complicitatea intelectuală și sentimentală dintre Elizabeth Barrett și Robert Browning, fuga lor în străinătate și căsnicia celor doi scriitori. Un „biograf” la fel de bun ar fi putut fi și Wilson, participantă tăcută la saga amoroasă și canină. Autoarea explică însă cu ingenuitate (și, evident, cu o amplă doză de ironie), într-una din notele de la finalul cărții, că ea însăși ar avea nevoie de un biograf. De vreme ce „domnișoara Barrett nu a scris niciun poem despre ea”, cititorul știe mai puține lucruri despre ea decât despre adoratul câine Flush. Aici, autoarea dezvăluie un lucru esențial despre povestire: că sursa ei fundamentală o constituie lucrurile spuse direct de domnișoara Barrett sau de apropiații ei.
Alegându-și drept personaj un câine, Virginia Woolf a optat pentru o stratagemă narativă deosebit de subtilă: aceea de a nu detalia, de a comenta ori de a explica evenimentele din viața eroului ei patruped sau ale numeroșilor bipezi cu care se împletește existența lui. Deși înzestrat cu atribute umane („Carnea lui era brăzdată de pasiuni omenești”), Flush se implică într-o foarte mică măsură în cursul evenimentelor. El e mai degrabă „un cor, comentatorul poveștii, observatorul a cărui detașare față de ea îi face semnificația mai clară. Totuși, este mai mult decât atât. Virginia Woolf îl folosește cam așa cum Swift i-a folosit pe houyhnhnm-i, însă fără mânie, mai degrabă cu cea mai blândă ironie, împletind viețile animalului și ale omului” (Burra, 1975: 321).
Altfel spus, autoarea-biografă nu și-ar fi putut duce la capăt intențiile dacă n-ar fi beneficiat de colaborarea ineditului ei partener. Procesul creator diferă, din acest motiv, în mod substanțial de cel caracteristic scrierilor literare obișnuite. Scriitoarea a recurs la o metodă care e mai apropiată de psihologie decât de ficțiune. Faptul că eroul e un câine care gândește, simte și comunică — nu știm cu precizie cum — rezultatul meditațiilor sale nu e consecința unui act de antropomorfizare. Lucrurile sunt înfățișate ca și cum ne-am afla într-un univers adamic, înainte de despărțirea regnurilor și a speciilor. Nu există bariere și nici ierarhii: câinele se integrează perfect în lumea oamenilor, iar aceștia percep animalul drept un semen al lor, cu un comportament, reacții și dorințe perfect inteligibile.
Intrarea în scenă a personajului patruped seamănă întru totul cu aceea a unui protagonist uman. Cea mai la îndemână comparație e aceea cu Orlando, roman care se deschidea și el sub semnul evocării nobilei seminții din care descindea și Flush. Și aici e vorba tot de o aristocrație, dar de una animalieră. Flush provenea din Spania, iar strămoșii săi călcaseră și pe pământ galez, unde se aflau la mare preț (la propriu și la figurat): un document susține că „spanielul regelui valorează un pound”. Era vorba, așadar, de un „câine valoros și faimos”, cu o strălucită istorie: „Locul său era deja lângă rege. Familia lui a fost ținută la mare cinste înaintea familiilor multor monarhi celebri. Trăia în belșug în palate pe vremea când Plantageneții, Tudorii și Stuarții umblau în urma plugurilor unora prin noroiul altora. Cu mult înainte ca familiile Howard, Cavendish sau Russell să se fi ridicat deasupra familiilor ordinare de Smith, Jones sau Tomkin, familia Spaniel a fost o familie distinsă și aparte”.
Flush e descendentul unei ramuri desprinse din „trunchiul-părinte” al aristocrației canine engleze, ocupând un loc important în ierarhia atent constituită. Istoria sa e urmărită cu minuția celei a unei familii nobiliare, cu al cărui destin își împletește biografia. Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un doctor din apropierea orașului Reading, Mitford, ce pretindea că provine din casa ducală Bedford, avea în stăpânire un cocker spaniel. Flush s-a născut, probabil, în 1842, fiind „descendentul direct al lui Tray”, de a cărui rasă veche doctorul Mitford era extrem de mândru. Iată însă și portretul tânărului Flush, într-o descriere plină de expresii poetice:
„Avea nuanța specială de maro-închis care strălucește în soare «auriu tot». Ochii lui erau «ochi uimiți de un căprui blând». Urechile sale erau «frănjurite», «picioarele zvelte» erau «învelite în ciucuri», iar coada, lată”.
Deși familia Mitford ajunsese la ananghie, Flush n-a fost influențat de condițiile vitrege în care a trăit o vreme. El și-a dezvoltat însușirile care l-au făcut perfect compatibil cu specia umană, având „o percepție chiar excesivă a emoțiilor” acestora. În mod firesc, principalul său simț era mirosul, subtil împletit într-o „combinație care îi încânta nările”: „mirosurile puternice ale pământului, mirosuri dulci de flori; mirosuri nenumite de frunze și rugi de mure; mirosuri acre când treceau drumul; mirosuri înțepătoare când intrau în câmpurile de fasole”. Dar și mirosul „mai ascuțit, mai puternic, mai chinuitor decât toate, un miros ce irupea în creierul lui, agitând o mie de instincte, eliberând un milion de amintiri: mirosul de iepure, mirosul de vulpe”.
___________
Burra, Peter, 1975. „Virginia Woolf”, Nineteenth Century and Afer. January, 1934, pp. 112-125, in Mujamdar, 1975.
Majumdar, Robin, and Allen McLaurin, editors, 1975. Virginia Woolf. The Critical Heritage. London and New York: Routledge.
Woolf, Virginia, 1983D. The Diary. Volume 4. 1931-1935. London: Penguin Books.