Reacțiile negative la textul lui Tony Judt au, în mare parte, legătură cu titlul eseului. Într-adevăr, nu e deloc confortabil să ți se spună că țara ta se află „la coada cozilor“, că datele oficiale din 1998 o plasează, în ce privește venitul pe cap de locuitor, sub Namibia și puțin deasupra Paraguayului. Adică pe locul optzeci și șapte în lume. Și asta în timp ce Ungaria se afla pe locul cincizeci și opt. Sau când ți se reamintește că speranța de viață a concetățenilor tăi e cea mai mică dintre toate țările Central și Est-Europene și cu zece ani sub cea a țărilor din Vestul Europei. Sau când, pe bază de statistici, iei act de faptul că unul din doi români au venituri sub ale peruanilor. Pe când fostele țări comuniste – Ungaria, Polonia și Cehoslovacia (despăr țită între timp în Cehia și Slovacia) – recuperau masiv decalajul față de partea bogată a continentului, România rezista doar la comparația cu unele din fostele republici sovietice. Nu cu toate, deoarece țările baltice se înscriseseră deja pe o curbă ascendentă. La nivelul anului 2000, revista The Economist clasifica România, la capitolul „cali tatea vieții“ între Libia și Liban.
Tony Judt a fost istoric și acest lucru a determinat și structura articolului său, prepon derent ancorat în analiză factuală. Nu există nicio intenție denigratoare în demersul lui. Toate afirmațiile denotă cunoașterea în amă nunțime a situațiilor descrise. Ceea ce pune autorul în evidență e înspăimântătoarea moș tenire istorică și încearcă să explice de ce, la zece ani după căderea comunismului, țara încă nu era capabilă să iasă din dezastrul jumătății de veac de dictatură bolșevică. Dar nu numai.
Aproape tot ce spunea Tony Judt în articolul său a mai fost auzit de sute și mii de ori în mediile publice din România, în cuvinte rostite pe toate tonurile, de la indignare la exasperare și de la cinism la disperare. Textul său nu se baza pe descoperiri senzaționale de arhive, pe informații secrete, ci pe observarea atentă a evoluției în timp a României. O opinie din 1972 a lui Cioran: „Ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost o hartă a Imperiului Otoman. Uitându-mă la ea, am înțeles întregul nostru trecut și restul“ – îi explică lui Judt dificultatea României de a-și găsi un loc adecvat acolo unde, cu argumente irefutabile, se poate demonstra că trebuie să fie: în Europa.
Tony Judt e cât se poate de explicit din acest punct de vedere. Nu crede în fatalitate, nu crede că zarurile au fost aruncate o dată pentru totdeauna. Dimpotrivă, în perspectivă diacronică, identifică numeroase puncte lumi noase ale unei deveniri ce a cunoscut – ca în orice parte a lumii – și suișuri, și coborâșuri. Prin urmare, nu e vorba de un atac la „istoria națională“, așa cum s-au precipitat mulți intelec tuali autohtoni să afirme. Deplângând starea de decădere economică a țării provocată de cumplitul experiment comunist, Judt subliniază:
„Lucrurile n-au stat dintotdeauna așa. România nu doar că avea cândva o industrie petrolieră înfloritoare și o agricultură puternică și diversificată, ci era o țară cu aspirații cosmo polite. Cine vizitează Bucureștiul poate întâlni și azi imagini care amintesc de un trecut mai bun. Între 1870 și 1914, orașul a crescut ca întindere de mai mult de două ori; cele mai multe din marile bulevarde au apărut în acea perioadă, precum și între cele două războaie, nefiind cu nimic mai prejos decât bulevardele pariziene care le inspiraseră. Exemplul cel mai bun e porțiunea centrală a Căii Victoriei. Mult răspân dita comparație «Parisul Europei Răsăritene» nu e întru totul lipsită de îndreptățire. Capitala României a fost dotată cu lămpi cu petrol îna intea Vienei, iar iluminarea electrică a străzilor a fost introdusă încă din 1882, înaintea multor altor orașe europene. În București, ca și în orașe de provincie precum Iași sau Timișoara, farmecul oarecum părăginit al vechilor case și parcuri publice a supraviețuit, chiar dacă abia vizibil, ravagiilor comunismului“.
E greu să găsești vreo fisură în argumentarea lui Tony Judt, un excepțional cunoscător al istoriei Europei. Evoluția socială, economică, politică și culturală a României e înfățișată cu o obiectivitate incontesta bilă. Partea care a iritat e legată de ceea ce a făcut, în zece ani de democrație, România cu propriul ei trecut. Nu numai România s-a confruntat cu aspecte negative ce țineau de o istorie tulbure. Prin tragedii similare au trecut și Polonia și Ungaria, și Cehia și Slovenia și chiar țările baltice. Dar ele și-au revenit „neașteptat de ușor după un secol de războaie, ocupații străine și dictaturi“, în timp ce în România confuziile și dezinformările persistă. Într-adevăr, te întrebi: de ce la ei s-a putut, iar la noi căile spre adevăr rămân blocate? Ba chiar, s-ar putea adăuga astăzi, cu experiența a trei decenii și jumătate de postcomunism, direcția spre claritate morală e mai nesigură ca oricând. După un deceniu de uimitoare dezvoltare – din 2005 până în 2015 –, când „saltul înainte“ a fost peste toate așteptările, românii parcă s-au speriat că ar putea să le meargă din ce în ce mai bine și au readus în prim-planul vieții publice tot ce a fost mai rău și greșit în istoria contorsionată a țării.
„De ce e România diferită?“, se întreabă Tony Judt, punând în fața societății românești exemplele țărilor învecinate. „Primul răspuns care îți vine în minte este că România nu e, de fapt, diferită, ci doar se află într-o situație mult mai proastă. Toate societățile postcomuniste au trecut prin experiența unor divizări și resentimente adânci. Însă doar în România ele au îmbrăcat forme violente. Mai întâi, în timpul revoltei împotriva lui Ceaușescu, când au murit sute de oameni. Apoi, în ciocnirile de stradă inter-etnice de la Târgu-Mureș, din martie 1990, când opt oameni și-au pierdut viața și trei sute au fost răniți, pe fondul atacurilor orchestrate împotriva minorității maghiare. Mai târziu, în iunie 1990, minerii aduși cu autobuzele din Valea Jiului la București, de către același președinte Iliescu, i-au bătut pe studenții protestatari. Douăzeci și unu de oameni au murit și șase sute cincizeci au fost răniți“.
Ce e de contestat, mă întreb, în această înșiruire de bestialități care s-au desfășurat nu în catacombe, ci la lumina zilei? Nu e nimic de contestat, ci de corectat: de ce nici azi nu avem răspunsuri definitive și vinovați indubitabili pentru crimele comise? Adevărul e ascuns cu aceeași grijă cu care a fost negat în momentele în care grozăviile evocate mai sus erau puse în act. Fenomenul revenirii strigoilor comuniști a existat în toate țările fostului „lagăr socialist“. Nicăieri însă ei n-au confiscat puterea și n-au acumulat averi în forma și la dimensiunile din România. Aceasta a făcut ca „examinarea publică a trecutului comunist“ să fie împiedicată mulți ani. Iar când aceasta s-a produs, în 2006, prin „Comisia Tismăneanu“ și prin sinteza acesteia citită în Parlament de președintele Traian Băsescu, reacțiile au fost de o inimaginabilă violență. Acel moment a marcat a doua ruptură fundamentală în societatea românească, iar consecințele ei se simt acut – ba chiar din ce în ce mai accentuat – până în clipa de față.
Mai există un motiv important care, în opinia lui Tony Judt, acționează ca o frâ nă în încercările Ro mâniei de a prinde cadența cu mersul lumii contemporane. Dacă tragica chestiune a participării României la Holocaust și-a găsit, fie și parțial, răspunsurile, contrariază persistența adulației față de unul din marii criminali din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, generalul Antonescu:
„În unele cercuri din România post comunistă, el a început să fie ridicat la rangul de erou național. În onoarea lui au fost înălțate statui și s-au așezat plăci memoriale. Pentru mulți români, subiectul e în genere unul delicat. Puțini însă acordă atenție unei laturi a amintirii lui Antonescu care, în aproape oricare altă țară, ar constitui un titlu de glorie cel puțin stânjenitor: contribuia lui la «soluția finală a chestiuni evreiești»“.
Datele citate de Tony Judt sunt accesibile oricui. Colaborarea armatei române cu cea germană, după 22 iunie 1941, s-a soldat cu fapte de-o indescriptibilă atrocitate. În regiunile recucerite vremelnic de la ruși, „românii au colaborat cu nemții și chiar i-au întrecut în deportarea, torturarea și uciderea evreilor care se aflau sub controlul lor. Soldații români au fost cei care au ars de vii la Odessa 19000 de evrei, în octombrie 1941, care au împușcat alți 16000 în gropi dintr-o localitate apropiată, Dalnick, și care i-au măcelărit, peste Nistru, încât până și nemții au găsit de cuviință să se plângă“. În plus, până la sfârșitul războiului, „statul român avea să fi ucis sau deportat mai mult de jumătate din populația evreiască din teritoriile pe care le-a avut sub jurisdicție“.
Astfel de fapte nu pot fi ascunse sub preș, oricât ar încerca unii, în numele unui „patriotism“ găunos, să le dea lustru de onorabilitate și eroism. Ele aparțin unui moment tragic al istoriei, pe care suntem datori să ni-l asumăm și să nu mai permitem să se repete vreodată. Textul lui Tony Judt nu e, așadar, o „denigrare“, ci un avertisment. El are, mai presus de orice, menirea de a îndemna la reflecție. La republicarea sa în volumul Reappraisals. Reflections on the Forgotten Twentieth Century (The Penguin Press, 2008), autorul a ținut să-i accentueze miza. L-a redenumit, mai adecvat și mai în acord cu conținutul său, Romania between History and Europe. El aducea astfel în prim-plan legătura indestructibilă dintre faptele trecutului și efectele lor asupra viitorului. Ceea ce-l face încă mai percutant pentru definirea veșnicei noastre oscilații între pretinsele aspirații postmoderne și barbarele gesticulații premoderne.