Este vorba de demisia Guvernului român întâmplată pe 5 mai anul curent, dar mai ales de tot ceea ce a urmat după aceea. Miracolul petrecut în decembrie 1989 a avut urmări la care nimeni nu se gândea în acele fabuloase zile; bunăoară, posibilitatea de a experimenta toate consecințele pe care organizarea democratică a societății le oferă unei țări.
Iată de exemplu una dintre ele – existența unei crize de Guvern prelungite, aventură tipică sistemului democratic de organizare, total inexistentă într-o dictatură sau într-un regim autoritar. În ultimele trei decenii și ceva, țara noastră a trecut prin variate turbulențe guvernamentale, a avut de mai multe ori dificultăți în a compune o majoritate parlamentară, dar situația de acum este inedită.
Să ne amintim că schimbările din Guvern în „epoca de aur“ se petreceau după o procedare simplă: oamenii aflau din „Scânteia“ că ieri, în locul tovarășului prim-ministru X a fost numit tovarășul Y. Toată lumea știa cine l-a numit! Și cu asta, basta, ce atâta vorbă!
Din primele zile ale lunii mai a acestui an, când urmașul PCR, numit acum PSD, a depus o moțiune de cenzură contra guvernului din care încă făcea parte, moțiune ce a trecut cu sprijinul unei reînviate Țiganiade naționale (adică al partidului AUR și al altora mai mici), de atunci o situație bizară s-a instalat la cârma țării. Doi prim-miniștri n-au reușit să treacă de Parlament, iar un al treilea nu a fost încă găsit. Așa că România este în continuare condusă de același Guvern demisionar, dar care se vede că nu poate fi înlocuit.
Culmea e că Guvernul aflat actualmente la cârmă, de trei luni și jumătate, a condus țara mult mai bine decât unul format după toate regulile. Ca un făcut, s-au abătut asupra noastră în ultimul timp o mulțime de nefericiri, care de care mai neașteptată: provocări militare la frontieră, drone rusești intrate în spațiul aerian național, o secetă de proporții, care se prelungește în forme grave din luna iunie încoace, criză energetică serioasă produsă mai ales de scăderea drastică a debitului râurilor, în fine, sosirea termenului scadent la care țara noastră trebuie să răspundă angajamentelor internaționale asumate în cadrul Uniunii Europene. Nu știu cum s-ar fi descurcat în aceste împrejurări alte guverne, însă cel de față („demisionarul“) s-a descurcat de minune: a rezolvat aceste dificultăți fără zgomot și fără scandal.
Gurile rele ar spune că asemenea performanță neobișnuită se datorează tocmai faptului că reprezentanții comuniști au părăsit guvernul, iar acesta a putut acționa mai liber. Constatăm că un guvern care trebuia să mai supraviețuiască două-trei zile a lucrat perfect de peste trei luni.
Ar fi exagerat să tragi concluzii. Un lucru mi se pare însă cert: dorind, dintr-un impuls destructiv, să răstoarne guvernul Bolojan, comuniștii au făcut un calcul greșit. În loc să provoace îndepărtarea primului-ministru liberal, ei n-au reușit decât să-l instaleze pentru mai multă vreme. Și să ajute astfel România să parcurgă o perioadă extrem de dificilă.
Reaua-voință asociată cu prostia, atât de specifice tuturor comuniștilor din lume, pot, în anumite condiții, să dea rezultate benefice. Vezi ceea ce s-a întâmplat în țara noastră în mai-august 2026.