Actualul Campionat Mondial de Fotbal recent încheiat ar fi trebuit să se înscrie, cuminte, în linia celor precedente, din 1950 și până astăzi. Iată însă că intens-mediatizatul campionat din SUA, Canada și Mexic a scos la iveală trăsături neașteptate ale celui mai popular sport.
Mai întâi, banii! Ei au jucat mereu un rol fundamental în fotbal, dar de data asta s-au atins cote scandalos de mari. Dacă în precedentele campionate aveam a face cu sute de milioane de dolari, acum cheltuielile au fost de ordinul miliardelor. Și cum organizatorii nu sunt nici pe departe naivi, ei n-au rămas în pagubă: costul biletelor de intrare pe stadion a urcat la sume astronomice. A plăti mii de dolari ca să te înghesui într-o tribună pe stadion a devenit un gest pe care mii de suporterti l-au făcut, fără ca nimeni să-i fi obligat.
Desfășurarea însăși a Campionatului actual a oferit și alte surprize. Echipele de vârf din ultimele decenii, fruntașele jocului cu balonul rotund, s-au văzut eliminate încă din primele etape. N-au ajuns până la treptele de sus ale piramidei nici Germania, nici Brazilia, nici Olanda, nici Portugalia, nici Italia – toate eliminate în favoarea cui? În favoarea unor țări care până de curând ocupau locuri modeste în calendarul fotbalistic, precum Norvegia, Egipt, Belgia, Maroc sau Elveția. A avut loc un miracol?
Nu, nici pe departe, pentru că explicația e simplă: echipa națională de fotbal a unei țări și-a diminuat rolul în favoarea echipelor de club. Echipe nou ivite pe harta mondială cuprind în formația lor de bază jucători de la Arsenal, Chelsea, Barcelona, Paris Saint-Germain ori Real Madrid. În lupta de pe teren, marii fotbaliști au în urechi mai degrabă indicațiile antrenorului de la club, decât pe cele ale selecționerului Naționalei.
Uneori pe teren adversarii care se înfruntă se recunosc între ei drept colegi la echipa unde joacă lună de lună. S-a ajuns până acolo încât, în transmisia meciului la radio ori TV, cronicarii sportivi admiră performanța cutărui jucător spunând „Știți, e mijlocașul de la Barcelona“ sau, evidențiind pe altul, îl recomandă drept „atacantul de la Chelsea“. Naționalitatea nu mai contează, ci doar performanța individuală. Talentul apare argumentat suplimentar cu precizări de tipul „S-au plătit pe transferul lui 70 de milioane de dolari“.
E bine sau e rău că fotbalul a pornit pe această cale și că banii contează mai mult decât oricând? Dacă acești bani răsplătesc talentul individual, e foarte bine.
Mai există încă un argument în favoarea internaționalizării fotbalului. Să ne amintim: cu decenii în urmă, la noi, „mult stimatul și iubitul“ nutrea o sfântă oroare față de orice relație dintre români și străini, inclusiv în domeniul sportului. A fost de ajuns ca cel mai bun reporter sportiv al nostru, regretatul Cristian Țopescu, să evoce laudativ eventuala prezență a fotbaliștilor români în echipe străine, pentru ca șeful suprem, furios, să-l dea afară pe Țopescu din slujbă.
Ceaușescu bănuia probabil spre ce orizont se îndreaptă fotbalul, bănuia probabil și spre ce orizont se îndreaptă lumea politică: dar refuza să accepte evidența. Din fericire, rezultatul final al acestui meci mondial îl știm acum cu toții.