Citez câteva fraze: „S-au scurs trei săptămâni insuportabile până când niște copii au descoperit cadavrul plutind pe râu. La început crezuseră că e un buștean, apoi au văzut că era o femeie îmbrăcată în haină de blană, cu buzunarele umplute cu pietre.“ E vorba aici despre încercarea de sinucidere, a patra, reușită, a Virginiei Woolf. Și sunt propoziții reproduse de pe ultima pagină a unei scrieri literare ieșite din comun: Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă de Mircea Mihăieș, apărută la Editura Polirom.
De ce este ieșită din comun și, parcă, neverosimilă? Este astfel prin întindere (866 de pagini de format mare sau peste 1000 de pagini de format normal: nouă ne vine greu fie și doar s-o citim, când lui Mircea Mihăieș i-a fost la îndemână s-o scrie!). Dar, în primul rând, prin profunzime și complexitate. Iar la lectură, sentimentul pe care ni-l lasă este de grandoare calmă, ca un fluviu care străbate plin de măreție un spațiu campestru nemărginit.
În ce gen, în ce specie literară s-ar încadra această operă? E un eseu critic, o lucrare de hermeneutică literară? Nu, e altceva și mai mult decât atât. În opinia mea, Mircea Mihăieș reușește să înalțe un edificiu epic fără precedent în literatura noastră actuală. Și, de fapt, el instituie/ inventează o nouă formă de expresie literară. Ca să-i dăm un nume, am putea folosi termenul roman livresc sau pe cel propus de Ioan Stanomir, proză critică. Și care e diferența, care e nota de puternică originalitate, față de un roman obișnuit? Una esențială: sursa de energie textuală nu mai e dată de imaginație sau de experiență/ de ceva-trăit, de cunoașterea directă a persoanelor/ personajelor și a evenimentelor, ci este o sursă pur livrescă, a eruditului care, exclusiv prin lectură sistematică, prin studiu, își însușește tot ce ține de destinul personajului central, Virginia Woolf, și al celor din mediul său, în fond își însușește o întreagă epocă. Apoi, cu tot acest univers interiorizat, apropriat, Mircea Mihăieș ne deapănă impresionant povestea. E o narațiune care are o mare înălțime și o mare tensiune ideatică. Cele patru sinucideri… mi-a amintit întrucâtva de Muntele vrăjit; dar acolo aveam, clasic, triumful ficțiunii, iar aici, repet, epicitatea e construită numai și numai pe fundamentul științei de carte a autorului. Acolo, evoluția personajelor, ramificațiile narative sunt la libera alegere a romancierului, fantezia, inspirația lui dictează. Pe când dincoace totul este milimetric exact, biografii și evenimente sunt absolut reale, cu fidelitate reproduse, verificabile și verificate documentar, edificiul epic are precizia copleșitoare a unui ceas elvețian. În aceste condiții, văzând cât de pasionant și de fluent se petrece lectura, m-am pomenit întrebându-mă dacă nu cumva, printr-un fel de vrăjitorie scripturală, investigația cărturărească, acribia se pot transforma, de la un anumit grad de performanță încolo, în creativitate maximă, în excepționalitate literară.
Vorbeam despre vastitatea, profunzimea și complexitatea acestui demers auctorial. Nu o dată, pe parcursul citirii acestei cărți, am avut impresia, o impresie care, în cele din urmă, s-a preschimbat în certitudine, că Mircea Mihăieș a ajuns să-i cunoască Virginiei Woolf viața, opera, întregul traseu existențial mai bine decât și le-a cunoscut ea însăși. Și, negreșit, felul în care știe el tot ce este legat de Virginia Woolf întrece categoric știința noastră, a persoanelor oarecare, în privința propriilor existențe, adesea pierdute în confuzie. Și ce se întâmplă cu Mircea Mihăieș, când devine depozitarul, stăpânul acestei avuții livrești anevoie (pentru mine, recunosc, chiar imposibil) de dobândit, a ști totul despre ce înseamnă Virginia Woolf și lumea în care a trăit ea? În ce se transformă acest autor român de astăzi? La el, cititul înlocuiește trăitul și Mircea Mihăieș, e un miracol de care foarte puțini scriitori au parte, se preschimbă în acel năzuit autor omniscient, în acea mică divinitate a scrisului literar care e capabilă să făurească din cuvinte și să înstăpânească o întreagă lume. Am admirat și m-a uimit vocația dublă, atât de pregnantă, a vederii panoramice și, totodată, a privirii microscopice, care observă tot și conexează tot. Virginia Woolf e descrisă din multiple perspective, cu toate contiguitățile și cu toate fixările în context. Luăm cunoștință de „istoria, anatomia și chimia Grupului Bloomsbury“, cu subcapitolele sale, Bloomsbury – Virginia, și on-Can, și Belle Epoque, și itinerant, și Foreever. În această inevitabil sumară trecere în revistă a etapelor cărții, aș ține să amintesc măcar un episod: farsa uriașă, faimoasă, pusă la cale de „un tânăr fermecător“, maestrul farselor Horace de Vere Cole, în 1910, când șase tineri, între ei și Virginia Woolf, au urcat la bordul navei Dreadnought (Neînfricatul), „pretinzând că sunt împăratul Abisiniei și suita lui“. Farsa aceasta a fost interpretată ca fiind expresia unui program estetico-ideologic și, deopotrivă, constituie „un punct nodal în confecționarea imaginii publice a Virginiei Woolf“ (M.M.).
Apoi suntem introduși în ițele „psihodramei la feminin“, unde sunt descrise personajele feminine cu un rol major în biografia Virginiei Woolf (Violet Dickinson, Ottoline Morell, Katherine Mansfield, Dora Carrington, Ethel Smyth) și avem detalii despre androginitatea scriitoarei și despre „ideea sexualității fără sex“. În fine, sunt explorate, pe rând, revelator, cele patru tentative de sinucidere, relația de tip efect-cauză dintre acestea și prăbușirile nervoase ale Virginiei Woolf (pe șleau spus, nebunia sa?), cu accentul pus pe ideea că încercările de a-și pune capăt vieții nu se petreceau în momentul de maximă criză nevrotică, atunci când auzea voci și filomela îi cânta în grecește, ci imediat după aceea. Să adaug o observație care mi se pare grăitoare pentru arta literară a lui Mircea Mihăieș: când narează prima încercare de sinucidere, din anul 1904 (atunci Virginia „s-a aruncat pur și simplu pe geam“…), Mircea Mihăieș, ilustrând convingerea mea de cititor că avem în față o creație extraordinară prin uimitoarea capacitate a autorului de cuprindere a întregului cadru, face o spectaculoasă volută și ne amintește astfel de morți petrecute în istorie: de pildă, la Praga, în anul 1419, când șapte funcționari publici și-au găsit sfârșitul prin defenestrare, fiind împinși de la cea mai înaltă fereastră a Primăriei, fapt ce a dus la războiul husit. Dar elementul cel mai relevant privind încercările de sinucidere ale Virginiei Woolf este altul: să reținem teza ingenioasă pe care o lansează Mircea Mihăieș că, după fiecare tentativă, Virginia Woolf devenea altă persoană, cu o identitate sufletească și mentală complet schimbată. Scrie Mircea Mihăieș: „Înainte de a fi însă un exponent al vremii sale (Virginia Woolf, adăugirea mea, G.C.), a fost o ființă umană care și-a asumat cu un fel de eroism tăcut dreptul de a trăi, de a suferi și a muri în conformitate cu propria voință și cu limită rile impuse de o sensibilitate auto devoratoare.“ E neapărat de amintit apoi, fie și așa în trea căt, analiza minuțioasă pe care Mircea Mihăieș o face cărților Virginiei Woolf: ne sunt detaliate istoria zbuciumată a scrierii lor, ideile estetice care au călăuzit-o pe scriitoare, ecourile critice pe care opera sa le-a provocat, dar și raporturile sale cu alți mari autori și alte opere majore (James Joyce și Ulysses, de pildă); și încă, este explicitat modul în care s-a format ca scriitoare Virginia Woolf: sub influența, în primii ani a lui G.E. Moore, și apoi a lui Roger Fry, cel care a introdus în Anglia conceptul de post-impresionism în artele plastice; acest concept alături de curentul georgianist, biruitor în lupta cu edwardismul, au constituit sâmburele modernismului literar, de la care se revendică Virginia Woolf. Propoziția „forma înseamnă în egală măsură conținut“ este una din axiomele modernismului, atrage atenția Mircea Mihăieș.
Încântați de carte, Ioan Stanomir o consideră „monumentală“, iar Răzvan Voncu îl socotește pe Mircea Mihăieș „cel mai important critic literar al perioadei actuale“. Ținând seama de calitatea operei discutate, ambele judecăți de valoare nu mi se par a fi excesive. În legătură cu aprecierea lui Răzvan Voncu, simt nevoia unui amendament: doar în ipostaza de critic se manifestă Mircea Mihăieș la superlativ? Eu zic că nu. El se adeverește, într-adevăr, un critic literar strălucit, dar, deopotrivă, are aici atâtea alte chipuri auctoriale, toate la vârf: și biograf, și istoric literar și de mentalități, și exeget al artelor plastice, și hermeneut nu doar literar, și gânditor, și sociolog, și anglist, și psihanalist, și, pe deasupra, autor epic de o forță și de o factură cu totul speciale. A, încă o însușire: este și un mânuitor desăvârșit al limbii, cu un evident talent de a crea și de a impune sintagme, formule memorabile.
Tot Răzvan Voncu își exprima regretul că un critic de talia lui Mircea Mihăieș nu se ocupă sistematic de literatura autohtonă. Mi-a trecut și mie prin minte dorința asta, înainte de a o întâlni enunțată de Răzvan în cronica lui. Iar eu mi-am și dat câteva explicații, de ce nu se întâmplă asta. Varianta nu cinică, ci doar realistă: ne putem imagina oare un transatlantic sau un pachebot navigând pe Siret, pe Mureș sau pe Bega? Și varianta banală a răspunsului: fiindcă Mircea Mihăieș a dobândit, prin studiile universitare, specialitatea literatură engleză & americană, nu română. Oricum, eu, unul, ca autor, slavă Domnului, n-am de ce să mă plâng.
Apariția acestei cărți este o sărbătoare și marchează un triumf major nu doar al autorului, ci și unul neașteptat al literaturii române contemporane.