Îmi propun să trec în revistă câteva moduri în care își concep propria existență și își reprezintă lumea în general câțiva scriitori faimoși, în momentele dinaintea sfârșitului, așa cum se conturează acestea în paginile lor de literatură memorialistică. Am ales trei nume, Lev Tolstoi (1828-1910), Cesare Pavese (1908-1950) și un autor cumva atipic, Giacomo Casanova (1725-1798), cu care voi și începe exemplificările, reproducând o însemnare din memoriile sale (Histoire de ma vie), care numără peste 4000 de pagini și se opresc la anul 1775. Ultimii 13 ani din viață Giacomo Casanova i-a trăit în exil, ca bibliotecar în castelul contelui Joseph Karl von Waldstein în Duchkov (Boemia). Cine a fost Casanova? Este cunoscută imaginea convențională care i s-a confecționat: seducător prin definiție, i se trec în „palmares“ peste 120 de cuceriri feminine/ amante. Unul dintre cei care l-au demitizat pe Casanova, portretizându-l drept „mașină sexuală“, personaj lipsit de interioritate, a fost Federico Fellini în filmul pe care i l-a dedicat în anul 1976. În schimb, Phillipe Sollers, în eseul Casanova l’admirable (1998), s-a străduit să dea o altă reprezentare a sa, mai aproape de identitatea reală: privindu-l și descriindu-l ca pe un personaj complex care nicidecum nu poate fi redus la unidimensionalitate. De fapt, Casanova a avut o personalitate care s-a manifestat pe multiple paliere și, neapărat, este de menționat amplitudinea sa intelectuală remarcabilă. Avea cunoștințe, ne informează enciclopediile, Petit Robert, Enciclopedia Universală Britannica, dar și Google, de drept, literatură, filosofie, medicină, astronomie, chimie, dramaturgie, istorie, ocultism/alchimie, teologie, diplomație, matematică, traduceri și biblioteconomie avant la lettre. A fost un mare călător al veacului său, italian născut la Veneția și francez de adopție, s-a simțit ca acasă peste tot în Europa, fără să aibă, de fapt, o casă, un cămin al său. A ajuns în 13 țări europene de astăzi: Italia, Franța, Anglia, Olanda, Spania, Cehia, Germania, Polo nia, Rusia, Elveția, Turcia, Austria, Croația. Era poliglot. Vorbea italia na, franceza, germana, engleza, venețiana, spa niola, latina și chiar, puțin, rusa. I-a cunos cut pe Voltaire, Mozart, Benjamin Franklin, Pa pa Clement al XIII-lea, țarina Ecaterina cea Mare.
Iată și pasajul selectat din memorii: „Un șal de dantelă de o neasemuită frumusețe îi acoperea sânul de alabastru, a cărui vedere făcea să-mi palpite inima. Am ieșit și i-am oferit mâna să se suie în trăsură. Mă opresc cre zând că o cameristă sau doamnă de companie avea s-o însoțească, dar ne văzând pe nimeni, mă sui și eu în trăsură și, după ce servitorul a închis portiera, am pornit. Eram uluit! Asemenea comoară numai cu mine! Simțeam că-mi pierd mințile. Mă întrebam dacă trebuia să-mi amintesc că eram un desăvârșit libertin sau onoarea trebuia să mă facă să uit cine eram…“ (În românește de Adriana Lăzărescu) Fragmentul citat nu este unul din ultimele zile ale scriitorului, adică nu e unul testamentar, dar este semnificativ pentru felul cum a înțeles tot timpul Giacomo Casanova trecerea lui prin această lume: ca o succesiune furtunoasă de clipe plăcute. Și e vorba în primul rând de plăcerea amorului. Se extazia în fața frumuseții feminine care însemna principala sa formă de împlinire personală. Era pasionat să seducă femei frumoase, de orice condiție. La el, satisfacția era dată nu atât de intensitatea sentimentelor, cât de numărul mare al legăturilor trecătoare!
Am reținut din caracterizarea pe care i-o face George Lăzărescu în prefața la volumul Cellini Alfieri Casanova – Memorii: „Casanova se complăcea în a fi un hidalgo de tipul lui Don Quijote sau, mai degrabă, de tipul creatorului însuși al lui Don Quijote, aventurier teluric, legat strâns de realitate și de legile ei crude. (…) Horațian înnăscut și discipol direct al lui Petroniu, a preferat voluptatea fizică oricărei alte satisfacții (…) Acestui demon neliniștit care-l stăpânește îi sacrifică totul: patrie, cămin, conștiință, demnitate, suflet. Convențiile sociale, legile moralității nu-i spun nimic; principiul horațian Carpe diem îi este ghid suprem, adevărat mod de viață.“
În cazul lui Cesare Pavese am ales un fragment din corespondența sa. E o scrisoare adresată „unei tinere fete“ (pe care o numește „dragă Pierina“) și datată august 1950. Adică luna și anul când scriitorul în vârstă de aproape 42 de ani avea să se sinucidă într-o cameră din hotelul Roma din Neapole. Prin urmare, afirmațiile lui Pavese din acea epistolă au încărcătura de dramatism a celor mărturisite cu limbă de moarte. Dar cine era Pierina? Era o tânără în vârstă de doar 18 ani, iar Pierina e pseudonimul pe care i-l atribuise Pavese. Numele său real era Romilda Bollati. Era sora lui Giulio Bollati, prietenul și colegul lui Cesare Pavese la Editura Einaudi. Pavese se îndrăgostise de ea, în vara acelui an fatal, imediat după eșecul altei pasiuni amoroase, aceea pentru actrița americană Constance Dowling. Dar să-i dăm cuvântul lui Pavese: „Tu ești tânără, incredibil de tânără, ești ceea ce eram eu la douăzeci și opt de ani când, deși luasem hotărârea să-mi pun capăt zilelor pentru nu știu ce decepție, nu am făcut-o căci eram curios de ziua de mâine, curios în ceea ce mă privește, viața mi se păruse oribilă, dar mă găseam încă interesant pe mine însumi. Acum este invers: știu că viața este minunată, dar că eu sunt în afara ei, numai și numai din vina mea și că lucrul acesta este o tragedie neînsemnată ca și cum ai avea diabet sau cancer tabagic. Pot să-ți spun, dragostea mea, că nu m-am trezit niciodată având alături o femeie a mea, că pe cine am iubit nu m-a luat niciodată în serios, și că nu cunosc privirea încărcată de recunoștință pe care o femeie o adresează unui bărbat? Și să-ți amintesc că datorită muncii mele de până acum am avut mereu nervii încordați, fantezia promptă și precisă, curiozitate și plăcere pentru tainele altora? Și că mă aflu pe lume de patruzeci și doi de ani? Nu poți arde lumânarea din amândouă părțile – în cazul meu am ars-o dintr-o singură parte și cenușa ei sunt cărțile pe care le-am scris.“ (În românește de Constantin Ioncică) Apar în aceste rânduri sugerate date despre starea psihică (și fizică) a lui Cesare Pavese. Scriitorul avea o structură psihică depresivă. Suferea de anxietate și de izolare socială. Era obsedat de autodistrugere (sinucidere). În plus, suferea și de insuficiență sexuală (impotență), de aici eșecurile sale amoroase. Despre toate acestea vorbește, cu sinceritate absolută, Pavese însuși în celebrul său jurnal Meseria de a trăi. Și toate aceste afecțiuni i-au potențat, i-au grăbit hotărârea de a-și lua viața. Într-adevăr, existența acestui extraordinar scriitor italian a fost o încercare – neizbutită, dureroasă – de a învăța dificila meserie de a trăi.
În fine, să ne oprim la ultimele zi le ale lui Lev Tolstoi. Sun tem în anul 1910, toamna. Genialul romancier avea 82 de ani. Neînțelegerile cu soția sa, Sofia Andreevna, atinseseră un nivel de iritare maximă, insuportabil pentru Tolstoi și acesta se hotărăște să fugă de acasă. Împreună cu doctorul său, Makovițki, pleacă în zori de la Iasnaia Poliana, spre halta Șciokino, de unde iau trenul voind să ajungă, mai întâi, la mănăstirea Optina. Iată ce nota în jurnalul său în ziua de 28 octombrie: „M-am culcat la 11 și jumătate. Am dormit până după două. M-am trezit și am auzit din nou, ca și nopțile trecute, cum se deschideau ușile și pași. Nopțile trecute nu mă uitasem la ușa mea, azi m-am uitat și văd prin crăpături lumină în cabinet și foșnet. E Sofia Andreevna care caută nu știu ce și probabil citește. În ajun mă rugase, îmi ceruse să nu încui ușile. Amândouă ușile ei sunt deschise, așa că cea mai mică mișcare a mea e auzită. Ziua și noaptea, toate mișcările, toate vorbele mele trebuie să-i fie cunoscute și sub controlul ei. Din nou pași, deschiderea discretă a ușii și trece ea. Nu știu de ce, dar asta mi-a provocat o nereținută scârbă și indignare. Am vrut să readorm, n-am putut, m-am zvârcolit cam un ceas, am aprins lumânarea și m-am așezat. Se deschide ușa și intră Sofia Andreevna, întrebându-mă de sănătate și mirându-se de lumina pe care o vede la mine. Scârba și indignarea mea cresc, mă înăbuș, îmi număr pulsul: 97. Nu pot sta întins și deodată iau hotărârea definitivă să plec. Îi scriu ei o scrisoare, încep să-mi împachetez strictul necesar, numai să plec.“ (În românește de Janina Ianoși)
Iată și câteva extrase din scrisoarea către soția sa în care-și explică gestul radical: „Plecarea mea te va amărî. Îmi pare rău, dar înțelege și crede-mă că n-am putut face altfel. Situația mea a devenit insuportabilă. În afară de toate celelalte, nu mai pot trăi în condițiile luxului în care am trăit și fac ceea ce fac de obicei bătrânii de vârsta mea: pleacă din lumea laică pentru a-și trăi în singurătate și liniște ultimele zile ale vieții. Te rog, înțelege acest lucru și nu veni după mine, chiar dacă afli unde sunt.“
Cum s-a încheiat această tumultuoasă ieșire din viața de până atunci a scriitorului octogenar? Cu moartea acestui gigant al literaturii universale. În stația de cale ferată Astapovo, în dimineața de 7/20 noiembrie, la ora șase și cinci minute, în urma unui atac de cord.
De-a lungul vieții, Lev Tolstoi s-a schimbat de mai multe ori la față, devenind altul – sufletește, mental. Iar ultima dată, iată, schimbarea la față i-a fost fatală.