A murit Traian Dobrinescu. Așa sună vestea, sec enunțată, pe care am primit-o la începutul acestei luni și al cărei conținut îmi vine foarte greu să-l percep, să-l înțeleg, să mi-l însușesc. Cum, omul acesta atât de vital, atât de optimist, atât de activ, atât de încrezător că învingem orice dificultate și ajungem până la urmă la liman chiar nu mai este? E o realitate cu care nu mă pot obișnui. Dispariția lui lasă un gol dureros în micul meu univers și înseamnă o pierdere pentru întreaga comunitate literară. Aceasta, noi toți îi datorăm extraordinar de mult lui Traian Dobrinescu.
L-am cunoscut prin intermediul domnului Nicolae Manolescu, care, cum știm, avea și rădăcini vâlcene. Traian făcea parte, alături de Petre Tănăsoaica, de Lilian Zamfiroiu și de alți câțiva prieteni, din „filiera” vâlceană, în fapt un grup de literați, de intelectuali din Râmnicu-Vâlcea, de care marele critic era foarte apropiat și care îl admirau necondiționat. O punte între mine și Traian s-a întemeiat, bineînțeles, pe preocupările literare ale amândurora: scria și el versuri, proză, ca și mine.
Cu vremea, cunoscându-l mai bine, am descoperit că era deținătorul unor însușiri umane prețioase, cu care te câștiga definitiv și deveneai prietenul său, în primul rând fiindcă îți dădeai seama că el îți este prieten, că el este cineva pe care te poți bizui la greu. Era un luptător, se prindea în tot felul de bătălii, fără să stea pe gânduri, bătălii purtate nu neapărat pentru el însuși, așa cum se întâmplă de obicei, ci ca să servească acele cauze în care credea, fiindcă le considera drepte. Era generos, era o fire deschisă, voluntară, sinceră, avea cultul camaraderiei dezinteresate, respecta cu sfințenie valoarea și pe cei despre care se convingea că au de partea lor adevărul, pe aceștia îi susținea în fața oricui, în orice împrejurare și fără să calculeze precaut riscurile personale la care s-ar fi expus. Dar erau multe alte însușiri care te cucereau la el: viața lui cu atâtea episoade incredibil de aventuroase; fidelitatea absolută față de Nicolae Manolescu, felul însuflețit în care era lângă acesta la nevoie (de pildă, în campaniile electorale, când se transforma în șofer al candidatului care devenea președintele de până atunci); dar și felul demn, țâfnos-curajos în care îi ținea piept chiar criticului atât de respectat, când avea sentimentul că greșește. În trei cuvinte, era o comoară de om.
Dar să ajung la momentul de răspântie, când și-a dovedit ca nimeni altul calitățile și a contribuit decisiv la o importantă izbândă a întregii comunități scriitoricești și a literaturii noastre de astăzi. De mai mult timp, aveam ideea că revistele, publicațiile de prestigiu național ale uniunilor de creatori, dar și alte periodice de valoare, s-ar cuveni să beneficieze de un sprijin legiferat din partea statului român. Și am schițat un text, așa cum închipuiam eu că ar trebui să fie formulată o lege în favoarea revistelor literare. (Acel exercițiu, acea propunere legislativă se mai află și astăzi în memoria unui laptop de-al meu pe care încă îl păstrez, dar pe care nu-l mai folosesc!…).
Am tot bătut pe la uși, în dreapta și-n stânga, i-am întrebat pe mai toți parlamentarii-scriitori pe care-i cunoșteam dacă n-ar fi dispuși să promoveze această idee, dar oricât m-am străduit n-am găsit aderenți pentru un asemenea demers. Însuși președintele Uniunii Scriitorilor se arăta sceptic, încredințat fiind că dacă statul ar finanța revistele noastre, acestea și-ar pierde independența editorială, gestul ar duce la o aservire politică. Eu, dimpotrivă, eram de părere că statul are obligații față de cultura scrisă și, dacă tot subvenționează diversele industrii și companii care firesc ar fi să fie profitabile, atunci e normal să ajute, cu o sumă în fond infimă, și literatura acestei țări, mai cu seamă într-o perioadă complicată, cum este aceasta, a prezentului, când se schimbă vertiginos setul de valori colective și când atâtea primejdii noi ni se ivesc în cale. Și apoi, mai gândeam, literatura scrisă, revistele literare importante, se cade să aibă și ele același regim de existență precum alte instituții din domeniul cultural – muzee, biblioteci, teatre, cinematografie etc. – adică, să nu fie lăsate fără sprijin, cerându-li-se să se autofinanțeze, așa ceva în semnând să fie condamnate la dispariție.
Eram destul de descurajat crezând că n-am cum să descopăr calea prin care să promovez această idee, a sprijinului financiar pentru reviste, când am aflat că Traian Dobrinescu a fost ales deputat, pe listele Partidului Național Liberal. Destul de îndoit, mi-am spus să mai fac totuși o în cercare, să caut să-l conving pe el. Poate, totuși… Îl știam bătăios, îi cunoșteam însușirea de a merge totdeauna până la capăt, știam și că e de bună-credință.
Și cu el, într-adevăr, am reușit. Traian Dobrinescu a luat schița mea, împreună cu consilierii juridici de la Parlament a prelucrat-o, a transformat-o într-un text de lege coerent, a pledat cu însuflețire astfel încât și alți colegi din Parlament i s-au alăturat în susținerea proiectului, iar acea idee care, după repetate tentative eșuate, mi se părea a fi fără șanse, s-a prefăcut în lege. O lege votată în unanimitate de Parlament, spre cinstea lui. O lege vitală pentru breasla scriitoricească. Numai astfel, aceste reviste ale Uniunii Scriitorilor și alte publicații culturale au supra viețuit și, prin ele, de fapt, a putut să rămână în viață literatura română actuală. Sigur, e de subliniat: am întâmpinat de atunci, în toți anii, numeroase greutăți în aplicarea corectă a legii revistelor. Mereu am avut de înfruntat obtuzitatea birocraților. De fiecare dată, am izbutit însă să înlăturăm obstacolele. În aceste lupte, e de la sine înțeleasă implicarea lui Varujan Vosganian, hotărâtoare în a înclina balanța de partea bună a lucrurilor.
Oricum, acum, la despărțirea de Traian Dobrinescu, eu, unul, prin aceste modeste însemnări, țin să-i cinstesc memoria, cu gratitudine și prețuire, neuitând cât de mult bine a făcut el pentru scriitorii români de astăzi și pentru scrisul lor.