Am citit volumul de proză scurtă Vremuri fără răbdare al Gabrielei Adameșteanu, apărut în seria de autor pe care i-o consacră Editura Polirom. Iar impresiile de lectură sunt de maximă apreciere. Prozatoarea este posesoarea unor însușiri literare foarte rare, pe care le afirmă aici din plin.
Întâi, ar fi capacitatea sa de a vizualiza verbal. Citindu-i povestirile, ne simțim ca și cum autoarea ar plimba o cameră de luat vederi cu care fixează personaje și întâmplări și ne face să le vedem aievea. Apoi, Gabriela Adameșteanu e înzestrată cu ceea ce aș numi darul graiurilor. Se discută, nu fără temei (circulă și anecdote pe subiectul ăsta), că există prozatori, unii foarte bine cotați, în scrierile cărora toate personajele, oricare ar fi condiția lor socială și intelectuală, vorbesc la fel și anume, ca niște academicieni sau așa cum ne imaginăm că s-ar exprima Nietzsche ori Thomas Mann și, de aceea, respectivele personaje sunt indistincte și artificiale. Ei bine, nu e cazul acestei prozatoare. Darul graiurilor, pe care-l posedă ca puțini alții, o face pe Gabriela Adameșteanu să pună în gura fiecărui personaj, cu naturalețe, vorbirea potrivită, încât fiecare are o identitate proprie, recognoscibilă, inconfundabilă. Iar când lărgește cadrul temporal și își așază narațiunea în orizontul de timp al veacului al XIX-lea, ca în nuvela care dă titlul cărții, spectacolul lexicului bogat, vetust și adecvat sporește farmecul poveștii (care este una captivantă în sine!), individualizând personajele și accentuând atmosfera retro. În fine, aș ține să menționez încă o trăsătură specifică a scrisului său: scurtătura textuală, pe care o practică cu măiestrie. Ce înțeleg prin asta? Gabriela Adameșteanu este capabilă să rezolve o situație epică sau un personaj printr-o propoziție sau două, printr-o replică, pe când prozatorul obișnuit, doar bun, nu excepțional cum este ea, are nevoie de fraze și fraze, de ocolișuri, uneori de pagini întregi, ca să obțină același efect prozastic.
Ce rezultă din însumarea acestor însușiri scriitoricești? Un sentiment puternic de autenticitate, care le este transmis cititori lor. Aceștia nu găsesc în aceste proze, oricât ar căuta, momente de stridență auctorială, ci constată o evidentă știință a tonului cuve nit și a privirii în profunzime, fără edulcorări, fără menajamente. Personajele sale, și atunci când sunt creionate doar din câteva linii, sunt vii, se țin minte și, în totul, ni se pune în față o panoramă convingătoare a comunismului și postcomunismului românesc, ambele atât de cenușii și de întristătoare. Ne este oferit tabloul epic al unei umanități împinse într-o margine, o umanitate traumatizată de o istorie nevrednică, în care atâtea destine sunt deturnate, în care întâlnim atâtea eșuări personale, din pricina vremurilor sau, adesea, din motive individuale, proprii complicatei naturi umane. Viețile oamenilor obișnuiți sunt dramatice, sunt interesante, ca și ale eroilor epopeici, pare să ne spună scriitoarea în prozele sale scurte și mesajul său este absolut credibil. Atât prin amplele construcții epice reprezentate de romanele sale, cât și de data aceasta, în ipostaza de nuvelistă, Gabriela Adameșteanu se dovedește o prozatoare admira bilă, care face cinste unei literaturi.
*
Cartea are o postfață a cărei autoare este Oana Soare și o scurtă prezentare semnată de Paul Cernat. În opinia mea, cele două texte sunt remarcabile, cu observații critice pertinente. Este neîndoios că avem de-a face cu doi critici literari de valoare, ambii afirmați, firesc, după anul 1989. Citindu-i acum și cunoscându-le și alte scrieri, m-am întrebat, a câta oară, de ce critica literară nu mai joacă astăzi rolul major pe care e îndrituită să-l joace, acela de a fi busola care fixează direcția literaturii, vârfurile acesteia, ca principal factor de stabilire a canonului literar. Mai cu seamă că este acum activă în literatura noastră o pleiadă de critici literari credibili, de vocație probată, care-i numără pe extraordinarii mei colegi de redacție, și pe atâția dintre colaboratorii Rl, dar și pe criticii din jurul revistelor Viața Românească, Orizont, Steaua, Apostrof, Ramuri și pe cei de la alte publicații literare. De ce nu mai este ascultată vocea lor, cum de nu se formează piramida literară românească în funcție de opțiunile lor, așa cum ar fi normal și benefic și așa cum se petreceau lucrurile altădată?
Răspunsul e cunoscut și e simplu. Îmi pun repetat întrebarea asta și răspunsul pe care mi-l dau este mereu cam același. Două îmi par a fi cauzele determinante. Întâi, publicul interesat de literatură și pregătit să recepteze literatura și exegeza literară s-a diminuat până la pragul de alertă maximă. (Cam așa cum au scăzut în vara asta, din pricina secetei, apele Dunării, marele nostru fluviu, până la a fi în pericol să sece, să dispară.) Și ajun gem astfel la sursa răului: starea deplorabilă a învățământului nostru, și, în genere, nivelul intelectual al acestei nații, tot mai dezamăgitor de la an la an, practic în cădere liberă. Dezastrul este demonstrat și de recentele rezultate de la Testele Pisa, care arată că analfabetismul funcțional în rândul elevilor români a atins pragul alarmant de cincizeci la sută. Și apoi, cealaltă cauză a ignorării criticii literare ca îndreptar literar o constituie rețelele sociale, care, invazive, capturează părți tot mai extinse ale populației; prin ele se instituie o ordine par lelă cu ordinea adevărată, una a superficialității, a lipsei de concentrare, a ignoranței înfumurate, a iconoclaștilor agresivi etc.
Chiar și în aceste condiții, eu, mărturisesc, visez incurabil (e o reverie fără niciun temei?) la o revenire a criticii literare la cârma literaturii, pentru beneficiul cititorilor, puțini câți au mai rămas, care așteptă cuvântul acestor călăuze pe drumurile misterioase și prin desișurile magice ale scrierilor literare.
*
Cineva, văzând că îmi arăt cu entuziasm prețuirea pentru proza Gabrielei Adameșteanu, ar putea să-mi atragă atenția: „De ce faci asta, alergați pe același culoar, sunteți competitori, în felul acesta tu favorizezi un concurent al tău?!…“ Eu nu gândesc așa. Consider că e o datorie elementară a mea ca, atunci când descopăr calități deosebite în scrisul cuiva, să-mi exprim public, nu în particular, impresiile favorabile, dincolo de calcule oportuniste și precauții meschine. Cred cu tărie că astfel poate începe normalitatea după care tânjim, în mediul nostru literar: prin a-i recunoaște celuilalt meritele. Și cred cu tărie că a respecta valoarea celuilalt/ a celorlalți este forma cea mai la îndemână de a te respecta pe tine însuți.