Aniversarea Televiziunii române, numărul rotund de ani scurși de la prima ei emisiune, a devenit pe bună dreptate sărbătoare națională. În România, Televiziunea nu mai este astăzi un lux, slavă Domnului, ea a pătruns în cele mai izolate localități. Radioul și emisiunile lui au căzut de multă vreme pe planul al doilea.
Semnul sărbătoresc sub care este comemorată astăzi Televiziunea a provocat până acum un discurs mai degrabă festivist. Se spune astfel că „de 70 de ani îi informăm pe români”, afirmație doar în parte exactă; timp de peste 20 de ani, Televiziunea a excelat în a-i minți pe români, în a-i dezinforma și a încerca să-i îndoctrineze. Enorma cantitate de propagandă transmisă a decredibilizat semnificativ acest mod de comunicare; pentru a afla ce se petrece în propria lor țară, românii se adresau posturilor de radio străine, fără a mai acorda niciun credit discursului televizat. Informarea se limita la transmisiunile sportive, la buletinele meteo, la cele câteva spectacole de teatru transmise.
Chiar și așa, Televiziunea a stârnit de la început neîncrederea conducerii de partid. De ce? Pentru că acest mijloc de comunicare înseamnă deschidere spre universal. Limitată la teritoriul României, separată drastic de televiziunile străine, Televiziunea noastră era totuși o fereastră spre alte orizonturi, o informare involuntar multiplă. Doar așa se explică măsurile restrictive pe care „cel mai iubit fiu al poporului” le luase în ultimii săi ani de domnie: deși fiecare minut de transmisie TV era cenzurat la sânge, singurul canal avea doar două ore de emisiune pe zi. Publicul nostru are astăzi posibilitatea de a opta pentru unul dintre cele câteva zeci de canale, însumând sute de ore zilnic; el ar trebui să știe că au fost ani în care unicul canal românesc TV emitea numai două ore, iar cele două ore erau ocupate cu telejurnalul și cu o emisiune propagandistică legată aproape întotdeauna de „marele conducător”. Să amintim în momente aniversare și de momentele în care Televiziunea noastră s-a făcut de râs.
Singura împrejurare fastă din viața Televiziunii bucureștene a reprezentat-o Revoluția din decembrie 1989. Atunci, după ce în primele ore ale dimineții de 22 decembrie se vedeau pe ecran figurile lugubre ale crainicilor oficiali, debitând amenințări într-un limbaj de lemn, odată cu ora prânzului și cu zborul elicopterului, la Televiziune pătrundea libertatea. Pentru prima oară de când fusese înființată, se vorbea acolo spontan, oamenii intrau în studiouri fără aprobare, părerile erau rostite răspicat. Românii care urmăreau micul ecran au crezut probabil că visează sau că se transmite pe programul unu un film fantastic. Cea mai mare parte a populației țării a aflat atunci, doar prin intermediul Televiziunii, despre fuga cuplului odios și apoi despre împușcarea lui. Euforia s-a întins rapid și în zilele următoare – libertatea devenise molipsitoare. Prin câteva zile de adevăr se răscumpărau 22 de ani de minciuni și de propagandă.
Lucrurile au intrat după aceea într-o normalitate acceptabilă pentru guvernanți. Dar zilele luminoase din decembrie 1989 au rămas înscrise cu litere de aur în istoria Televiziunii. Acea fericită paranteză de firesc și de bucurie ar trebui evocată cu deosebire într-un moment aniversar, pentru ca minunile să se repete și să dureze mai mult decât trei zile.