Există două momente în care polemicile legate de Philip Roth au depășit faza încrucișărilor de săbii, trecându-se la atacuri de artilerie. Unul e simpozionul organizat de Yeshiva University în 1962, unde Philip Roth a fost „demascat” pentru povestirea Defender of the Faith, celălalt articolul din 1972, al influentului critic literar Irving Howe. De data aceasta — în ciuda atitudinii binevoitoare din trecut —, Howe și-a revizuit fundamental pozițiile. Trecând în tabăra adversarilor lui Roth, s-a arătat și el oripilat de evoluția (încă) tânărului prozator. Îl șoca insistența de a merge în direcția unui antisemitism bazat pe descrierea în termeni de incalificabilă vulgaritate a comunităților evreiești. Textul se referă atât la Goodbye, Columbus, cât și la cărțile apărute ulterior, îndeosebi cea din 1969, Portnoy’s Complaint.
Vulgaritatea a fost, de altfel, o etichetă solid lipită de scrisul lui Roth. Cu scurgerea timpului, nu doar că acuzația nu s-a diminuat, ci a urmat o curbă ascendentă. Caii de bătaie au fost mai ales The Professor of Desire (1977) Sabbath’s Theatre (1995) ori The Humbling (2009). Într-o recenzie la această din urmă carte, Leon Wieseltier vorbea despre conținutul obscen al textului, contracarând afirmația lui Roth potrivit căreia n-ar fi vorba despre „pornografie soft”. Or, potrivit criticului de la New Republic, „chiar asta este, pornografie soft”. Mai mult, una calificată drept „pornografie post-feministă” — o scriere în care femeile sunt întruchipări ale „deza – măgirii” și „primejdiilor”, „zeitățile false ale bărbatului”. Concluzia e nemiloasă: „Ne aflăm în fața unei cărți singu ratice.
Confruntat cu ororile mortalității și chinu – rilor cumplite ale unui suflet în destrămare, Roth a ales să nu se deschidă, să nu-și pună la încercare convingerile. Nu îl interesează înțelepciunea. Îl preocupă, înainte de orice, propriile lui puteri, propriile lui obsesii. The Humbling este o dare de seamă îngâmfată și, pe cale de consecință, insolentă despre supra – fețe și aparențe. Ea nu oferă, cu siguranță, nicio dovadă de smerenie: este exact opusul felului în care a murit Ivan Ilici și a felului în care s-a scris despre moartea lui. Doar măiestrie, de la un capăt la altul, și niciun mister. Acesta e Philip Roth și precara lui măreție”.
Wieseltier avea în vedere lunga istorie de confruntări dintre Roth și adversarii săi, dar și aspectele, intens scandaloase, ale vieții sale private. Editorii nu s-au sfiit să folosească renumele de obsedat de sex al lui Roth chiar și în scrierile unde scriitorul se dovedea mai… temperat. De pildă, coperta romanului Decep – tion (1990) înfățișa o suită de imagini intens erotizate. Amănuntele căsniciei sale cu Marga – ret Martinson Williams (pe care o cunoscuse pe când preda la universitatea din Chicago) au făcut deliciul revistelor de scandal. Roth însuși se referă la ele pe îndelete în My Life as a Man (1975) și în autobiografia The Facts (1988). Claudia Roth Pierpont susține că relația lui cu Maggie Williams a fost, în cultura ameri – cană, „poate cea mai dureros de distructivă și cea mai influentă și persistentă în memoria publică dintre căsniciile literare de la Scott și Zelda Fitzgerald încoace” (Pierpont, 2014: 37).
În romanul din 1983, în The Ana – tomy Lesson, există un personaj, Milton Appel, care-l copiază (așa cum Nathan Zuckerman îl copia pe Roth însuși) pe unul din cei mai cunoscuți critici literari ai vremii, Irving Howe. Identitatea acestuia frapa pe oricine era familiarizat cu viața lite – rară americană. Inițial, în anii în care era atacat pentru Goodbye, Columbus, Howe îi luase apărarea, insistând asupra felului credibil în care erau creionați „evreii americani mate – rialiști”. În mod surprinzător, la publicarea lui Portnoy’s Complaint, Howe a răsturnat perspectiva inițială, găsind drept „caricaturi ofensatoare” portretele pe care le admirase anterior. În roman, Zuckerman percepe aceas – tă trădare în termenii unei tragedii de dimen – siuni shakespeariene. Felul în care a fost înjunghiat „a făcut ca atacul lui Macduff asu – pra lui Macbeth să pară o pișcătură de purice”.
„Tăierea capului n-a fost suficientă pentru Appel”, nota îndurerat Zuckerman, ci „i-a smuls membrele unul câte unul”. Frazele redau nu doar vocea personajului, ci și pe cea autorului. Roth își făcuse deja o faimă din sarcasmele la adresa criticilor literari. Aici însă era vorba de încercarea disperată de a discredita una din cele mai dure ofense care i se aduseseră. Irving Howe atinsese în acel moment punctul de supremă recunoaștere al carierei. Prin urmare, textul său a avut efectul unei lovituri de măciucă. Apărut mai întâi în revista Commentary, studiul „Philip Roth Reconsidered” a fost selectat și în antologia The Critical Point: On Lite rature and Culture, din 1973. Titlul nu lăsa loc nici unei speculații: după ce îi sărise în apărare, acum criticul se plasa într-o poziție de negare violentă. Furtuna textuală era anunțată încă de la primele rânduri: deși începe prin a explica motivele pentru care îl lăudase la prima lui carte („încrederea în sine”, „vocea distinctă, atitudine, subiectul”, „luciditatea” etc.), Howe trage imediat frâna de mână: niciuna din scrierile care au urmat nu s-a ridicat („nici pe departe”) la înălțimea acelui strălucit debut.
Iar apoi continuă: „În clipa de față, el se află în proximitatea centrului culturii noastre (dacă așa ceva constituie pentru el un motiv de bucurie) și se bucură de o atenție critică serioasă atât din partea a numeroși critici literari, cât și din partea acelor rabini și conducători comunitari care abia așteaptă să-i plătească ostilitatea pe care a revărsat-o asupra lor. Pentru moment, până va apărea noua modă, ne aflăm nu doar în fața unui scriitor interesant, ci și a unui «caz» cultural” (Howe, 1973: 136-137).
Ani mai târziu, la relectură, textele lui Roth i s-au părut obosite, prăfuite, fără strălucirea pe care o identificase la „inamicul solitar” ce lua cu asalt porțile culturii. După un deceniu de la publicare, i se păreau fără haz, pentru că, asemenea anecdotelor, la a doua lectură poanta s-a răsuflat. Una după alta, povestirile volumului sunt reexaminate și anulate din punct de vedere estetic, filozofic, etic și religios. Mai grav decât atât, Roth i se pare un autor datat, care preia formule depășite, uzate de generația anterioară de scriitori evrei. Ceea ce trece drept curaj nu e decât transcrierea într-un limbaj de vodevil ponosit a resentimentelor unui ego supradilatat. Referindu-se la pretinsa analiză socială din unele din povestiri, Howe decretează: „Țin să subliniez că problema nu e dacă noii îmbogățiți evrei din suburbii sunt vulgari. Unii din ei, poate chiar mulți, fără îndoială că sunt. Nici dacă ei reprezintă ținte legitime ale satirei — toată lumea este. Ceea ce vreau să spun e că prin antitezele sale prefabricate Goodbye, Columbus nu pornește de la o confrun tare autentică și proaspătă cu experiența postbelică a evreilor din suburbii, ci re curge la clișee literare învechite ale prozei americanoevreiești, popularizând for mule de revoltă specifice unei etape anterioare și golindu-le astfel de conținutul lui protestatar” (Howe, 1974: 141).
Criticul nu crede în intenția lui Roth de a explora societatea în complexa și pro funda ei alcătuire. Dimpotrivă, i se pare că a profitat de schimbarea produsă pe scena literară după Al Doilea Război Mondial, când realismul ce devenise caduc a fost înlocuit de imaginație. Asta însemna opțiunea pentru ceea ce Howe a numit „ideologia critică”, adică acea formă de abordare a existenței eliberată de obligații de natură morală, identitară, rasială sau socială. Poziția adoptată venea în întâmpinarea însușirilor cu care fusese înzestrat. Potrivit lui Howe, Roth era „impatient, snappish and dismissive” („nerăbdător, irascibil și disprețuitor”). Cu un astfel de profil, era aproape imposibil ca proza lui să nu se plaseze la antipodul ideii de obiectivitate artistică. Problema lui Roth nu era că a prezentat o „imagine dezechilibrată” a unor evrei din suburbii, ci că acea imagine era și incompletă, și imprecisă: „Miza aici e fidelitatea lui Roth față de propriul său material, precum și justețea și generozi – tatea tratamentului imaginativ pe care i-l acordă” (Howe, 1973: 142).
Howe desființează și celălalt argu – ment prin care Roth spera să iasă cu fața curată din confruntările cu contestatarii săi. Și anume, că scrierile sale sunt satire și, prin urmare, se pot dispensa de obliga – țiile ce revin prozei realiste. În fapt, susține Howe, „a compune o satiră nu înseamnă nici decum să te eliberezi de obligația de a fi fidel realității sociale; înseamnă doar să organizezi această fidelitate într-un fel anume. Dacă se poate demonstra că țin – tele satirei sunt definite vag sau că satiristul trage la întâmplare, consecințele pot fi mai dăunătoare dacă aceeași demonstrație ar fi făcută în cazul unui realist conven – țional” (Howe, 1973: 142).
Toate aceste comentarii veneau la mult timp după ce Irving Howe se plasase cu entuziasm în tabăra opusă celor care făcuseră din cartea lui Philip Roth un subiect de scandal. Ca socialist impenitent, Irving Howe era un adversar ireductibil al credințelor religioase. Provenit dintr-o familie de evrei imi – granți din Basarabia, Howe, asemeni multora din „intelectualii new-yorkezi” care s-au reinventat după abandonarea în masă a pozițiilor staliniste, a adoptat poziții mai raționale în raport cu excentricitățile din lumea artistică. Ceea ce nu l-a împiedicat ca, în secvențele următoare ale textului, să nu-l supună pe Roth unui șir de judecăți încă și mai aspre. Le vom prezenta săptămâna viitoare.
_________
Howe, Irving, 1973. The Critical Point: On Literature and Culture. New York: Horizon Press. Pierpont, Claudia Roth, 2014. Roth Unbound. A Writer and His Books. London: Jonathan Cape.