Când rabinul David Seligson îl admonesta pe Philip Roth pentru că oferise ocazia de a se „gândi“ în mod negativ despre evrei îi avea în minte – susține prozatorul – pe goim. Adică pe ne-evrei – și mai ales pe creștini. În acest sens, o discuție încordată o provocase și publicarea în The New Yorker, în 1959, a povestirii intitulate Apărătorul credinței – inclusă în volumul Goodbye, Columbus. Textul e scris din perspectiva lui Nathan Marx, un fost combatant în războiul împotriva Germaniei. Revenit acasă, se angajează într-o companie de instrucție ca plutonier. Foarte repede, găsește afinități cu un tânăr recrut, Sheldon Grossbart, care încearcă să profite de simpatia dintre ei. Marx își dă seama că apropierea lor se baza pe faptul că amândoi erau evrei. Cum pretențiile lui Grossbart creșteau, cerând să fie privilegiat în raport cu ceilalți soldați, Marx îl refuză.
Pentru Philip Roth, cazul nu era relevant pentru apartenența etnică și religioasă a personajelor, ci pentru încălcarea valorilor etice: „Este o poveste despre un om care se folosește de propria religie și de conștiința șovăielnică a altcuiva pentru a-și atinge scopurile egoiste, însă înainte de orice este una despre celălalt bărbat, naratorul, Marx, cel care, din pricina complicațiilor implicite apartenenței la religia sa, se vede prins într-un conflict de loialitate apăsător – deși, poate, greșit înțeles“.
Așadar, pentru Roth identitatea a funcționat ca element ce inducea o tensiune greu de suportat într-un scenariu care-ar fi trebuit să rămână la nivelul comunicării umane neafectate de elemente religioase. Pentru el, evreitatea nu era o trăsătură care să coloreze ideologic textul, ci o însușire irelevantă dincolo de barierele comunității. Problema lui Marx, afirmă Roth, nu era „una exclusiv evreiască“ – ea ținea de natura umană în general, de „confruntarea cu limitele milosteniei și ale iertării de care ești capabil – nevoia de a trasa o linie despărțitoare între compasiune și dreptate –, încercarea de a distinge răul aparent de cel autentic, în tine și în ceilalți“. Pe de altă parte, precizează autorul, „deși complicațiile morale de aici nu sunt exclusiv evreiești, nu am luat în calcul nici o clipă ideea că personajele din povestire ar putea fi altceva decât evrei“.
Cu alte cuvinte, Roth scria despre o lume care îi era familiară, dar fără ca prin asta să asocieze dilema morală exclusiv cu iudeii. Orice altă variantă (de pildă, ca personajele să fi fost irlandezi, negri ori unul evreu și celălalt creștin) ar fi însemnat o falsificare a ceea ce cunoștea nemijlocit scriitorul și a filozofiei de viață pe care și-o asumase. Tânărul autor era, desigur, conștient de nemulțumirile pe care le va isca și de admonestările de care vor urma. Cu toate acestea, a ales calea abordării frontale. Mai precis, a optat cu bună-știință pentru redarea nefiltrată a întâmplărilor. Pentru că, subliniază el, dacă ar fi dezamorsat elementele susceptibile de a crea reacții adverse, „n-aș mai fi avut o poveste pe care să-mi doresc să o spun“.
Experiența îl avertiza că și de data aceasta va fi învinuit că propagă stereotipuri ce maculau imaginea evreului. În acest punct, apărarea lui Roth devine riscantă. Pe deplin conștient de vulnerabilitatea poziției sale, plusează apăsând pedala universalității existențelor umane, cu urcușurile și coborâșurile inerente condiției de ființe imperfecte: „Mergând înainte și scriind povestirea asta cu evrei, nu am făcut decât să confirm un stereotip antisemit. Dar mie mi se pare că ea le confirmă cititorilor ceva diferit, chiar dacă nu mai puțin dureros. Pentru mine, Grossbart nu e ceva care poate fi respins doar fiindcă ar reprezenta un stereotip antisemit: este o realitate evreiască. Dacă unii indivizi răuvoitori sau slabi de minte au convertit anumite realități ale vieții evreiești într-un stereotip al Evreului, asta nu înseamnă că astfel de realități își pierd importanța în viața noastră sau că îi sunt interzise autorului de ficțiune. Mai mult, investigația literară s-ar putea dovedi o cale de recuperare a acestor realități, de reînvestire a lor cu greutatea și valoarea pe care se cuvinte să le aibă în lume în loc de semnificația disproporționată pe care e limpede că o au în ochii unor indivizi dezorientați sau rău intenționați“.
Prin aceste precizări, Roth își afirma decizia de a înfrunta cu seninătate primejdiile, deoarece credea în valoarea recuperatorie, compensatorie și salvatoare a literaturii. Stereotipurile pot fi anihilate prin asumare și demontare metodică a mecanismelor care le-au produs. Personajele sale nu au profilul presupus de discursurile ideologizante, care înfățișează realitatea în nuanțe contrastante de alb și negru. Dimpotrivă, ele sunt dilematice și contradictorii. Grossbart nu e exponentul unei comunități, ci „un individ bine personalizat, stângaci, prezumțios, viclean și, din când în când, chiar vag fermecător“. El e omul care, pentru a supraviețui, nu ezită să-și încalce principiile, deoarece în concepția lui orice e preferabil morții. Într-o lume dominată de vina colectivă, el „nu e reprezentat ca un stereotip al Evreului, ci ca un evreu ce acționează stereotipic, prezentându-le adversarilor săi chipul pe care aceștia i-l atribuie și răspunzând la pedeapsă cu infracțiunea cuvenită“.
La rândul lui, Marx, „personajul central al povestirii, conștiința și vocea acesteia“, e măcinat de ezitări și nesiguranță: „Oscilează permanent între senzația de integritate morală și cea de trădare și abia la final, când trădează cu adevărat încrederea pe care Grossbart încearcă să i-o dobândească, izbutește să facă ceea ce sperase tot timpul până atunci: un gest pe care îl consideră onorabil“. Această perspectivă n-a fost însă acceptată de contestatarii lui Roth. Protestele adresate revistei care a găzduit povestirea, The New Yorker, precum și temutei Ligi Anti-Defăimare au multiplicat genul de imprecații ce-i erau deja cunoscute. Explicațiile date în cadrul unor întâlniri publice în universități ori a vizitelor la centrele evreiești din Statele Unite n-au fost suficient de convingătoare: plângerile au continuat să curgă la fel de intens, ba chiar să se amplifice.
Unii contestatari l-au abordat direct, alții au scris editorilor revistei The New Yorker. Iată un fragment dintr-o epistolă sosită pe adresa autorului: „Domnule Roth, Cu doar o singură povestire de-a dumneavoastră «Apărătorul credinței», ați făcut la fel de mult rău cât au făcut toate organizațiile antisemite recunoscute în încercarea de a-i împinge pe oameni să creadă că evreii sunt pungași, mincinoși și uneltitori. Această singură povestire a dumneavoastră îi face pe oameni – pe cititorii obișnuiți – să uite de toți marii evrei care au existat vreodată, de toți evreii tineri care și-au făcut datoria în cadrul forțelor armate, de toți evreii care au dus o viață grea și cinstită pe întreg cuprinsul planetei…“ N-a fost singurul cititor care a împărtășit astfel de opinii. Scrisoarea e grăitoare pentru felul în care putea fi receptat un text literar într-o epocă în care tragedia coloniilor de concentrate (după anul 1966 li s-a spus, pe bună dreptate, „colonii de exterminare“ – v. Antoine Compagnon, 1966, année mirifique, Gallimard, 2026) era parte din identitatea vulnerată a multor evrei. La redacția lui The New Yorker a sosit un potop de scrisori redactate după același tipic: „Am discutat această povestire din toate unghiurile și nu putem evita concluzia că ea va provoca un rău ireparabil poporului evreu. Considerăm că prezintă o imagine distorsionată a soldatului evreu obișnuit și nu reușim să înțelegem deloc cum de o revistă cu o reputație atât de bună ca a dumneavoastră a putut publica o astfel de scriere, care dă apă la moara antisemitismului. Clișee de genul «asta este Arta» nu pot fi acceptate“. Nu poți să nu invidiezi timpurile în care literatura era creditată, cel puțin în ochii anumitor cititori, cu uriașa forță de a decide asupra destinelor omenirii. După cum s-a văzut ulterior, influența povestirii lui Roth asupra mișcărilor ideologice extremiste a fost nulă. Ea n-a fost niciodată citată ca un document demn de luat în seamă în luările de poziție ale antisemiților. În schimb, nuvela a contat, fie și indirect, în dezbaterile mai largi (și mult mai calme, deși cu note de patetism) despre semnificația evreității în America postbelică, despre diferența dintre critica internă și antisemitism, despre obligațiile literaturii față de comunitatea etnică (sau, dimpotrivă, absența acestora), despre tensiunea dintre identitatea colectivă și libertatea artistică.
Înainte de a continua prezentarea avatarurilor prozei de început a lui Philip Roth, să cităm un fragment dintr-o „scrisoare primită de la un funcționar al Ligii Anti-Defăimare, care, din cauza reacțiilor publice, m-a sunat să mă întrebe dacă n-aș vrea să am o discuție cu ei. Mi-am imaginat că insistența stranie cu care mi s-a transmis invitația era o dovadă a stânjenelii pe care au simțit-o cei de acolo văzându-se nevoiți să-mi transmită un mesaj precum cel de mai jos: «Stimate…, Se întreprinde ceva pentru a-l reduce la tăcere pe acest om? Evreii din Evul Mediu ar fi știut ce să facă cu el…»“. Ceea ce nu bănuia în acel moment Philip Roth era că apelul adresat Ligii Anti-Defăimare nu fusese scris de un membru al vreunei confrerii de tipul Ku Klux Klan. Îi vom dezvălui identitatea în articolul de săptămâna viitoare.