Nu mă pot gândi la Vladimir Tismăneanu fără o enormă doză de gratitudine. Dincolo de orice dubiu, întâlnirea cu el a deschis în biografia mea ferestre despre care nici nu știam că există. Am evocat amândoi împrejurările în care ne-am cunoscut: în 13 iunie 1990, într-un București bulversat de violențele minerești și de nebunia loviturii de stat puse la cale de Ion Iliescu și acoliții săi. Îi urmărisem, evident, activitatea de la Radio Europa Liberă, auzisem povești despre el de la prietenii care-l cunoscuseră la „Viața Studențească” și „Amfiteatru”. Dar întâlnirea, în biroul lui Mircea Dinescu, de la Uniunea Scriitorilor, s-a păstrat intactă în memoria mea. Știam că mă aflu în fața unui personaj cu totul ieșit din comun, Însă nu despre ceea ce-i datorez eu în plan intelectual și personal am de gând să scriu. Ceea ce contează e importanța lui Vladimir Tismăneanu pentru viața publică din România. Intelectual de-un rafinament unic, a devenit din prima clipă ținta preferată a gutterjournalism– ului care a proliferat monstruos după 1990. Urmașii „jurnaliștilor reptilieni” (termen prin care Czesław Miłosz îi descria pe condeierii polonezi care pactizaseră cu naziștii după invazia lui Hitler) au identificat în el un inamic ireductibil. Sfertodocții nu-i puteau ierta cultura, talentul, viteza cu care gândea, expresivitatea cuceritoare a discursului, farmecul personal, într-un cuvânt clasa, înălțimea la care ei nu aveau acces.
Acum vreo cincisprezece ani, site-ul revistei Dilema Veche înfățișa o listă a celor mai detestați intelectuali români. Era vorba de nume de primă mărime, de intelectuali promotori ai democrației și conștiinței civice impecabile. Între ele, cel al lui Vladimir Tismăneanu ieșea în evidență ca țintă a unor campanii memorabile nu doar prin violență, ci și prin întindere. În plus, lui Vladimir Tismăneanu îi era rezervată și cea mai josnică insultă ce-i poate fi adusă unui om: era considerat primejdios și pentru că era evreu. „România Mare”, publicațiadejecție a lui Vadim Tudor, mersese cu infamia până la a spune că mama lui ar fi fost fiica Anei Pauker, iar el, Vladimir Tismăneanu, nepotul ei! Mai mult de-atât, despre o mătușă s-a lansat zvonul c-ar fi fost descendenta tartorului bolșevic Vasile Luca. În felul acesta se „demonstra” apartenența politologului la trunchiul și coroana stalinismului românesc — ceea ce l-ar fi decredibilizat ca istoric și exeget al comunismului. A rosti astfel de aberații despre gânditorul politic care a descris și denunțat ca nimeni altul ororile comunismului din România înseamnă a trăi într-un univers mancurtizat. Un fost critic literar care a trăit până la moarte din gloria unei promițătoare cărți de debut a mers cu nemernicia până la a susține că supraviețuirea mentalității și a structurilor comuniste din România li se datorează lui Vladimir Tismăneanu și prietenilor săi apropiați. Monstruozitatea unei astfel de josnicii nici nar trebui menționată, deși ea e parte integrantă din sistemul de compromitere bine însușit de cei școliți la institutele de propagandă și diversiune neo- și post-bolșevice. Ținta trebuie doborâtă nu prin angajamentul într-o luptă dreaptă, nu prin argumente și dezbateri, ci prin cele mai respingătoare metode de a anihila un adversar: minciuna odioasă, limbajul de-o violență extremă, țeserea unor intrigi pe cât de descreierate, pe atât de prizate de un public neinformat.
Nu mi-am dat seama de la început de ce descinderile periodice ale lui Vladimir Tismăneanu în România au creat, pe lângă entuziasmul suscitat de prestațiile sale publice, stranii adversități. Cum să nu te bucuri de vastele cunoștințe, de capacitatea de seducție intelectuală a unui personaj de o asemenea anvergură? Cum să strâmbi din nas (iar ulterior să treci la atacuri fie pe ascuns, fie fățișe) atunci când ai șansa de a învăța de la un profesor care, în mod evident, e imbatabil la capitolele informație, inteligență și capacitatea de a-și transmite mesajul? De ce să preferi emulației admirative meschinăria invidiei și josnicia denunțului?
Nu e surprinzător că primele bemoluri critice la adresa lui Vladimir Tismăneanu au venit din partea celor care-l cunoscuseră înaintea plecării sale definitive din țară, în 1981. Pentru aceștia, știința de carte a fostului lor coleg reprezenta un pericol, deoarece punea în evidență precaritatea profesională a celor care se autodefineau deja ca „politologi”. Or, însăilărilor urechiste, profesorul de la Maryland le opunea un discurs perfect articulat. Argumentele lui irefutabile făceau să apară și mai jalnice improvizațiile puhave ale tenorilor ce pozau în mari specialiști într-ale politicii și moralității. Or, Vladimir Tismăneanu îi cunoștea prea bine și putea evalua saltul disperat făcut de unii dintre ei de la postura de activiști ai PCR sau UTC și morga de atotștiutori într-ale democrației.
Fără prezența constantă a lui Vladimir Tismăneanu nu am putea vorbi de nașterea unei școli de gândire politică în România. Cu limitele și dezamăgirile ei. Dar mulți tineri care ocupă astăzi catedre la facultăți de specialitate, comentatori și experți își datorează carierele șanselor oferite, cu o generozitate nemaiîntâlnită, de Vladimir Tismăneanu. Mă refer atât la contactul direct cu gândirea lui, cât și la bursele la mari universități ori institute de cercetare din străinătate, obținute pe baza recomandărilor sale.
Vladimir Tismăneanu a revenit în România având deja o carieră strălucită în Statele Unite și un prestigiu internațional de invidiat. Spre deosebire de diverși „investitori” de origine română stabiliți în străinătate care s-au întors pentru a face averi, relația lui Tismăneanu cu țara de origine a fost cu totul opusă: el i-a îmbogățit pe alții, punându-le pe tavă șanse de afirmare la care nici nu visau. Nici acest lucru n-a fost pe placul „baronilor locali” din zona culturii și politicii. Păstrarea monopolului era pentru ei de o importanță crucială. Or, profesorul american îi surclasa la toate capitolele, inclusiv cel al eficacității instituționale, deși n-a avut în spate în România niciun fel de instituție. Împrejurările extraordinare în care s-a născut Comisia prezidențială pentru studiul comunismului din România și excepționalele ei rezultate reprezintă un demers de rezonanță istorică (îmi măsor bine cuvintele).
Dar acel prilej a însemnat și mobilizarea decisivă, înfrigurată și înspăimântată, a celor care au simțit că dincolo de ceea ce făcuse intelectualul formidabil și omul plin de farmec se întrezărea pericolul ca lucrurile să scape de sub control. Adunați sub același steag, comuniștii, activiștii și securiștii au pus la cale cele mai mari mârșăvii imaginabile. N-au stat cu brațele încrucișate nici intelectualii „călduți”, pentru care nivelul suprem de libertate era cel al unei perestroika bine strunite. Numărul lor a fost legiune și a rămas legiune. Gluma prostească a „aeroportului de la Țăndărei” a constituit pretextul unor învinuiri de-o rară ticăloșie. Învinuirea lui Vladimir Tismăneanu de „rasism”, asmuțirea asupra lui a aparatului represiv al statului reprezintă un moment de rușine națională. Deși au trecut ani buni de la acea odioasă înscenare, abil instrumentată de tot felul de propagandiști „vigilenți”, specializați în delațiuni, statul român încă nu a găsit prilejul de a-i prezenta scuze pentru uriașa jignire pe care i-a adus-o.
Dar Vladimir Tismăneanu e și altceva decât personajul prețuit de oamenii care vor democratizarea României și urât de nulitățile cu pretenții, de politicienii extremiști, de tribaliști, „dacopați”, izolaționiști, naționaliști antisemiți.
El e autorul unei opere scrise de circulație internațională. Studiile și cărțile sale au apărut în cele mai prestigioase reviste ale planetei și la cele mai mari edituri din lume. Prin originalele sale contribuții științifice, Vladimir Tismăneanu a pus România pe harta mondială a dezbaterilor despre comunism și despre evoluțiile societăților în lumea postcomunistă. El aduce în acest dialog internațional nu doar o uluitoare cunoaștere a domeniului și un farmec aparte al expunerii ideilor, ci și un set de referințe arareori întâlnite în spațiul analizelor centrate pe evenimente și idei: patosul cultural și magia înnobilată de savoare a literaturii.
Capacitatea de a magnetiza nu e doar a stilului, ci și a omului. Referințele la scriitori, romane, eseuri, poeme, piese de teatru sunt uimitoare și întotdeauna perfect alese. Ele fac parte dintr-o strategie insolită a seducerii auditoriului și o metodă patentată pentru a-și echipa studenții nu doar cu informații și cunoștințe, ci și cu o metodă de a investiga realitatea. The Poverty of Utopia, Reinventing Politics, Fantasies of Salvation, Stalinism for All Seasons, pentru a mă rezuma doar la ele, sunt impresionante exemple de explorări ce depășesc zona analizei istorice și politice, fiind vaste explorări ale minții umane în variatele sale manifestări publice ori private.
Mai presupus de orice, Vladimir Tismăneanu este un filozof al politicului. O dovedește structura perfect articulată a scrierilor sale, dar mai ales sistemul de gândire de mare percutanță ce stă în spatele ei. În afara volumului bilingv Vecinii lui Franz Kafka / The Neighbors of Franz Kafka, am avut privilegiul singular de a-l seconda pe Vladimir Tismăneanu în scrierea unei serii de cărți apărute la Editura Polirom: Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap și Cortina de ceață. Acestea au fost completate de Orbirea voluntară și tipărite împreună sub titlul O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, la Editura Curtea Veche. Pot fi, deci, crezut pe cuvânt că după ce am petrecut atât de multă vreme împreună într-un efort creator de anvergură și de indiscutabilă valoare (scriu aceste cuvinte fără să ezit, pentru că meritele sunt exclusiv ale lui) tot ceea ce spun despre el are perfectă acoperire. Iar ceea ce am de spus e că Vladimir Tismăneanu e unul din marile daruri primite de cultura și societatea românească.
Ajuns la o vârstă care nu are altă semnificație decât de a-i pune și mai mult în evidență strălucirea tinerească a gândirii și anvergura neobositei activități, îi urez dragului meu Volo sănătate și o viață plină de bucurii!