Martie 1995. Revăd Frantic al lui Polanski. Sunt, din nou, fascinat de modul în care Polanski filmează Parisul. Într-o lumină cețoasă, umedă, taxiul străbate drumul de la aeroportul Roissy la Operă; peisaj impersonal, de o banală modernitate (autostrada, apoi bulevar dul periferic, blocurile turn, reclamele tot mai numeroase și mai agresive – Kenwood, Bosch etc.). Imagini care ar putea fi de ori unde: e cadrul standard al periferiei marilor metropole. De altfel eroul, care revine la Paris după mai mulți ani, își întreabă soția: „Re cunoști ceva?” Apoi schimbare bruscă, taxiul ajunge la Grand Hôtel și avem dintr-odată senzația că regăsim un spațiu familiar. Numai că armonia convențională a cadrului este stricată de imaginea mașinii de gunoi (taxiul a oprit la intrarea din spate a hotelului, pe rue Scribe). În definitiv, o singură scenă se petrece în Parisul „de altădată”: e o străduță liniștită, se vede o firmă, „Les Lardons”, trebuie să fi fost a unui restaurant tradițional care, însă, a dat probabil faliment, căci un afiș lipit pe geam indică „Bail à céder”… Altfel, acțiunea se petrece fie în locuri neutre, incolore, fie în altele ostentativ, țipător moderne. Baruri de noapte, cluburi private, „boîtes branchés” unde se cântă numai muzică americană; personajele își dau întâlnire nu la fântâna Saint-Michel, nu în grădina Luxembourg și nici la Palais Royal (ca în Șarada lui Stanley Donen), ci la „nivelul galben” al sinistrului parking subteran de la Beaubourg, așadar în măruntaiele uzinei de malaxat modernitate. Protagonistul (jucat de Harrison Ford) bântuie dezorientat prin aceste locuri, faptul că regăsește, reproduse în serie, elemente ale peisajului urban american nu-i diminuează angoasa, dimpotrivă, încearcă un sentiment de perplexitate constatând că nimic nu-i aduce aminte de „Parisul lui”. Scena finală reunește câteva din emblemele acestui nou, acestui alt Paris: se desfășoară sub podul Grenelle, cel cu modelul redus al Statuii Libertății, foarte aproape se află Turnul Eiffel, în dreapta se vede edificiul circular al radiodifuziunii, în stânga – imensul ansamblu de blocuri Beaugrenelle, replică mai domesticită și mai umană a cartierului Défense.
Nu putea să filmeze acest Paris-ersatz decât cineva care cunoaște și iubește Parisul adevărat. În Lunes de fiel, Polanski face din autobuzul 96 (linia gara Montparnasse – Porte des Lilas) un pivot al acțiunii și un pretext de traversare inițiatică a orașului. Întorcând spatele imensului și informului edificiu din beton și sticlă al gării Montpar nasse, autobuzul se angajează pe străzile tăiate capricios ce leagă Saint-Sulpice de Saint-Germain, se târâie între Cité și Hôtel de Ville, inimă a orașului strangulată de valurile de mașini ce blochează arterele, izbutește să ajungă în Marais unde, respirând parcă în voie, străbate câteva din cele mai frumoase și mai neverosimil încărcate de istorie străzi pariziene, urcă, în sfârșit, către Belleville și Ménilmontant, regăsind, ca prin minune, părțile încă nedemolate în care mai reverberează mitologia Parisului popular al lui „la môme Piaf” și al filmelor lui Carné. Idee genială, de a lega intriga erotică de traseul lui 96, desenând o Carte du Tendre al cărei cod e dat, poate, de panourile om niprezente cu reclama pentru minitelul roz: 3615 Ulla… Și oare cum va fi descoperit Polanski școala de dans din Marais, ascunsă în curtea interioară a unui hôtel particulier de secol XVII din rue du Temple? Am ajuns acolo mergând la un spectacol la Teatrul Café de la Gare, a cărui intrare e tot prin rue du Temple; pășind în curtea interioară, am crezut că am halucinații: eram, brusc, aruncat în filmul lui Polanski, prin ferestrele deschise, atât la parter cât și la etaj, se revărsau, într-o agreabilă cacofonie, ritmuri de samba, flamenco, tangou, picioarele martelau parchetul cu metodă și îndârjire – totul, până la detaliu, părea să repete scena din Lunes de fiel.
Iunie 1996. Dintr-o notiță de ziar aflu că o dată pe săptămână, joia între orele 14-17, se poate vizita apartamentul lui Proust din bulevardul Haussmann, numărul 102. Joia următoare, la două fără zece, sunt la locul cu pricina. Nu-mi fac mari iluzii. Știu că imobilul, unde Proust a locuit între 1906 și 1919, a fost vândut, în ianuarie 1919, de către mătușa scriitorului, Amélie Weil, unei bănci, care a făcut importante lucrări de transfor mare și renovare. De altfel, vizitarea locului e un gest de bunăvoință din partea băncii care vrea să arate că are și preocupări cultu rale. Suntem vreo doisprezece curioși, printre care prietenii mei, soții H., veniți de la Praga, vreo două-trei americance mai coptuțe, care în mod evident „bifează” obiectivele turistice și câțiva tineri, probabil studenți. După câteva minute de așteptare și după ce completăm câte o fișă (nume, prenume, profesie, cetățenie, vârstă) suntem luați în primire de o doamnă, funcționară a băncii, care face oficiul de ghid. Urcăm la primul etaj (superbă scară de marmură) unde doamna ne avertizează că vom vedea două din încă perile apartamentului ce n-au suferit, pare-se, intervenții semnificative. Una dintre ele ar fi fost dormitorul, acum sală de reuniune pentru conducerea băncii; cealaltă încă pere e foarte mică, mă întreb dacă nu e camera de la intrare, a cărei ușă a fost între timp condamnată. Ferestrele, cu vedere la bule vard, sunt larg deschise – încă o abatere de la „autenticitate” deoarece, știm bine, Proust închidea ermetic obloanele, la care se adău gau perdelele groase, întotdeauna trase. O americancă are naivitatea să întrebe dacă pereții sunt căptușiți cu plută. Doamna de la bancă, zâmbind amabil, reamintește că nu s-a păstrat nimic din fostul apartament și că doar la Muzeul Carnavalet putem vedea o reconstituire a camerei lui Proust.
Fapt este că domiciliile pariziene ale lui Proust au avut un destin ciudat. Casa din strada La Fontaine, numărul 96 (acolo unde se petrecea scena sărutului matern) a fost demolată la începutul secolului XX. Aparta mentul din bulevardul Malherbes era, până deunezi, sediul unei agenții de voiaj. Nu știu ce transformări va fi suferit imensul (vreo trei sute de metru pătrați) apartament din rue de Courcelles: doctorul Adrien Proust îl închiriază în 1900 (Marcel avea 29 de ani), imobilul, luxos, se afla la numărul 45, nu departe, la numărul 69, locuia familia Bi bescu. În fine, ultimul domiciliu al lui Proust e cel din strada Hamelin, la numărul 44; la etajul cinci, într-un cartier bine cotat (la doi pași de Arcul de Triumf), însă apartamentul era mic și înghesuit. Imobilul a fost transfor mat ulterior în hotel.
E, aici, parcă, o obstinație de a șterge urmele prezenței scriitorului în spațiul parizian. Spațiu, spunea undeva Barthes, lipsit de fertilitate poetică, geografia pariziană din La Recherche fiind una esențialmente mondenă.