Acum mai bine de patru decenii, criticul literar Jean-Louis Ézine îi sfătuia pe romancieri să scrie romane neterminate. Oscar Wilde: „După Shakespeare și Dostoievski, nu ne mai rămân decât adjectivele“.
Samuel Beckett: „singurul sport pe care l-am practicat a fost să merg pe jos în urma dricului la înmormântări“.
Precursori ai gândirii woke: în decembrie 1993, Senatul italian votează o lege prin care cetățenii sunt atenționați să nu mai spună „surdo-mut“, ci „surd pre-verbal“ („sordo preverbale“)..
Culmea francofoniei: poetul haitian Edmond Laforêt s-a sinucis aruncându-se în apă cu un Larousse legat, precum un pietroi, de gât.
Louis Calaferte: „Popoarele își doresc un cenzor, un supraveghetor care să instituie cadre fixe și comune în interiorul cărora ele să se poată mișca fără să riște sancțiuni grave.“ Doar așa se explică, e de părere Calaferte, faptul că regimurile totalitare au părut, celor mai mulți, suportabile. Și au supraviețuit.
Îmi vine în minte o discuție cu C., ziarist, „om de presă“, cum îi plăcea să se prezinte. Era după o întâlnire între Ceaușescu și Kim Ir Sen, iar C., excitat ca de fiecare dată când trăia „un mare eveniment politic“, perora, gesticulând și fixându-mă cu privirea lui rotundă și vidă de imbecil perfect: „L-ai văzut pe ăla, pe coreean, cu boalfa aia la ceafă, dezgustător, pe când al nostru, ce frumos e și ce prestanță!“
Louis Scutenaire, autor belgian de aforisme: „Nu vă mai osteniți să vorbiți despre mine, mă descurc singur“, „Dușmanul coridei este prietenul bifteckului“. Născut în 1905, a fost toată viața un suprarealist fidel, mare prieten al pictorului René Magritte; încetează din viață, în urma unui atac de cord, la 15 august 1987, în timp ce privea la televizor o emisiune despre… Magritte.
Proust : „Mersul trenurilor, cel mai îmbătător dintre romanele de dragoste…“.
Mallarmé exprimându-și, într-o scrisoare, jubilația trăită în urma lecturii unui Mers al trenurilor. Mărturisind corespondentului său că încearcă niște „voluptăți încântătoare“ și că de câteva zile nu face altceva decât să parcurgă, febril, paginile acelei cărți pasionante. Cifrele, înșiruite ca niște versuri, numele cu vibrații delicioase dau un „poem unic“. Și anunțând intenția de a compune un poem în proză pe această temă, a „proiectelor de călătorie“ născute din reveria în fața paginilor sterpe, alcătuite din rubrici, linii, cifre și litere.
În autobiografia pe care a scris-o în 1989, Nicolai Starostin, legendarul portar al lui Spartak Moscova din anii ’30, povestește cum a ajuns în Gulag, fiind acuzat de „cosmopolitism“ și de „apologie a sportului burghez“. A revenit din lagărul siberian la intervenția fiului lui Stalin, Vasili, mare admirator al lui Starostin. Între Vasili și temutul Beria, cel care controla organele de represiune, s-a născut o dușmănie cruntă, deoarece unul „ținea“ cu Spartak, iar celălalt (Beria, firește) cu Dinamo. Starostin, devenit prietenul nedespărțit al lui Vasili, își amintește că, înainte de culcare, fiul lui Stalin, precaut, își punea pistolul sub pernă.
Din Journal de Roumanie al lui Jean Mouton, director adjunct apoi director al Institutului Francez din București între 1938 și 1946. Scenă din septembrie 1944. Rușii au pătruns în București: plimbându-se pe stradă, Mouton vede un subofițer al Armatei Roșii luând ceasul de la mâna unei femei. Subofițerul mai face câțiva pași și repetă operația, de data aceasta victima fiind un țăran. Mouton observă cum un personaj dubios îi face semne discrete rusului: e un „turnător“ care îi semnalează persoanele cu ceasuri. Puțin mai încolo, un alt individ la fel de dubios așteaptă să se facă util și să-i „miroasă“ pe posesorii de ceasuri. Colaboraționism autohton: combinație de delațiune ordinară și „bișniță“ sordidă.
Ar fi, după François Bott, două tipuri de literatură în Franța, literatura saloanelor și literatura bistrourilor; prima categorie este reprezentată de Madame de Sévigné, Madame de La Fayette, Proust, a doua de Verlaine, Prévert, Blondin ș.a. Cum se „lipește“ această distincție pe literatura română? Mai întâi, o destul de abundentă producție literară a bodegilor, bufetelor și cârciumilor: Anton Pann, Caragiale, Bacovia, Stelaru, Minulescu… Literatura saloanelor e însă – în chip oarecum neașteptat – cu precădere caricaturală, parodică: Filimon, Alecsandri, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Petru Dumitriu, sau cu apetență pentru grotesc și morbid – Hortensia Papadat-Bengescu. Amestec inextricabil de fascinație și repulsie, mitizare și deriziune… O viziune mai blândă, mai conformistă, întâlnim la un Duiliu Zamfirescu, la un Ionel Teodoreanu… Relevantă pentru fractura dintre cele două zone literare mi se pare formula cu care Caragiale-tatăl îl apostrofa pe Duiliu Zamfirescu, știind prea bine că îl scoate din sărite și îl lasă fără replică pe romancierul plin de fumuri: „Ce mai faci, mă Duilă?“
Nathalie Clifford-Barney: „Alcătui o listă de cuvinte și așteptă toată viața să-i vină o idee“.
Gilbert Cesbron: „Ce ar deveni oare toți cei care n-au talent dacă n-ar exista toți cei care n-au gust?“
Dintr-o piesă a lui Tom Stoppard: „Desigur, sunt pentru libertatea presei. Dar ziarele, ei bine, ziarele nu pot să le suport“.