Nu cred să fi existat în epoca modernă vreun scriitor evreu aflat într-o mai profundă stare de adversitate cu propria comunitate etnică decât Philip Roth. E vorba, îndeosebi, de colectivitatea religioasă, dar n-au lipsit atacurile nici din partea evreilor secularizați. Originea conflictului coincide cu debutul scriitorului. Volumul său de povestiri, Goodbye, Columbus (1959), a fost întâmpinat cu o violență neobișnuită. Roth a intrat mai întâi pe mâna oficialităților religioase, în frunte cu rabinul Emanuel Rackman, apoi, în cercuri concentrice din ce în ce mai largi, imaginea lui discreditată a pătruns în rândul cititorilor evrei obișnuiți. Din amvonul sinagogilor, vituperările au coborât în sălile de conferințe ale universităților și de acolo în librăriile unde aveau loc lansările de carte. Într-un timp record, tânărul autor s-a ales cu toate etichetările infamante posibile. A fost acuzat de „antisemitism, de ură de sine, sau, în cel mai bun caz, de prostie“. (Roth, 2018: 79).
Nenumăratele scrisori primite de la cititori erau pline de admonestări: din dorința egoistă de a dobândi notorietate, n-ar fi ținut seama de suferințele evreilor, de cele șase milioane de coreligionari omorâți de naziști. Mai mult, felul în care scria el constituia – susțineau contestatarii săi – un prilej pentru antisemiți de a-și înteți atacurile, găsind „combustibil“ chiar la un membru al grupului etnic detestat de ei. Roth era perceput drept „un evreu care pare să recunoască existența la personajele sale evreiești a unor năravuri și atitudini deloc ireproșabile, ba nici măcar normale sau acceptabile“. Cele câteva povestiri ale volumului l-au plasat în fruntea listei inamicilor de care orice evreu conștient de identitatea sa trebuia să se delimiteze. Goodbye, Columbus l-a scos pe Philip Roth în afara lumii căreia îi aparținea prin naștere și religie. Întrebările cele mai frecvente în cadrul întâlnirilor publice erau „De ce nu ne lăsați în pace?“, „De ce trebuie să fiți atât de critic?“, „De ce aveți o părere atât de proastă despre noi?“ Aceste abordări îndurerate echivalau cu o excomunicare simbolică. Scriind despre unele personaje evreiești așa cum o făcuse – adică intolerabil –, Roth și pierduse dreptul de a mai face parte dintre „noi“. Lucrurile erau cu atât mai grave, cu cât junele prozator nu părea să-și fi dat seama de efectul povestirilor sale asupra unor oameni ultrasensibilizați de o istorie înfricoșătoare. Tehnica lui defensivă indică un proces de emancipare și obiectivizare față de propriile date genetice și sociale pe care mulți alți evrei nu și-l asumaseră.
Iată cum a replicat Roth imputărilor aduse: „Ceea ce acest gen de cititori au considerat – nu întotdeauna, dar adesea – că ar fi o condamnare a felului cum își trăiesc evreii viața pare legat mai degrabă de propria lor perspectivă morală decât de cea pe care mio atribuie mie. Uneori ei văd răutate acolo unde eu am văzut energie, curaj sau spontaneitate, sunt rușinați de lucruri în care eu nu văd un motiv de rușine și devin suspicioși când nu există niciun motiv de suspiciune.“ Fiind vorba de sensibilități nutrite de tragedii vechi, dar și de experiența încă vie a Holocaustului, e de înțeles că unor oameni care-și pierduseră familiile, averea și patria le venea greu să fie tot atât de detașați ca tânărul prozator. E un fapt că, adesea, comunitățile vulnerate judecă lumea în termeni de „acceptare“ sau „dezaprobare“. Acționând ca și cum toate catastrofele trecutului n-ar fi existat, Philip Roth propunea o contraviziune în care detașarea de rănile identitare s-ar fi închis deja. Or, e dreptul inalienabil al comunităților să decidă asupra momentului când se consideră vindecate. Roth ignora cu dezinvoltură acest drept.
Cazul Roth e cu atât mai complicat cu cât unele din marile sale romane tratează tema nazismului, a fascismului și a extremismului de pe poziții cât se poate de limpezi. The Plot Against America e un decupaj ce sintetizează preocupările mai vechi din Operation Shylock, The Ghost Witer sau American Pastoral. The Plot a apărut în 2004, ca un comentariu la situația explozivă din societatea americană de după atacurile din 11 septembrie 2001. Atunci, dezbaterile despre naționalism, frică și derivă autoritară au atins unele din punctele cele mai fierbinți. Roth a construit o istorie alternativă în care un candidat pro-nazist și izolaționist – aviatorul Charles Lindbergh – devine, în 1940, președintele Statelor Unite. Drept urmare, țara alunecă treptat spre autoritarism, antisemitism și fascism. Tema lansată de Roth acum aproape un sfert de secol se dovedește azi de-o extremă actualitate în mediile academice și intelectuale din SUA, iar cartea e tot mai des citată pentru valențele sale premonitorii.
Atacurile la care a fost supus i-au oferit scriitorului prilejul de a-și prezenta opțiunile, propunând elementele unei arte poetice care l-a călăuzit în mai toate romanele. Postura de provocator, de scormonitor al dedesubturilor conștiințelor, de trouble-fete ce contestă sistematic ideile primite de-a gata e asumată fără urmă de ezitare: „Nimeni nu scrie proză pentru a susține principiile și credințele pe care toată lumea pare să le respecte și nici pentru a încerca să valideze justețea propriilor sentimente. Universul ficțiunii ne eliberează, de fapt, de îngrădirile pe care societatea le impune asupra sentimentelor. Una din imensele calități ale acestei arte este că le permite atât scriitorului, cât și cititorului să reacționeze la experiență în moduri de care nu dispun întotdeauna în comportamentul cotidian sau, dacă dispun, nu sunt posibile sau realizabile, legale, recomandabile sau chiar necesare în traiul de zi cu zi.“
Pentru Roth, literatura reprezintă spațiul dezinhibării, al experimentelor ce pot părea șocante, dar care se revendică de la permanenta luptă a omului cu aspirația de a-și transcende condiția — chiar și atunci când acest lucru riscă să provoace reacțiile mânioase ale societății. Unul din principalele capete de acuzare ce i s-au adus își are originea în povestirea Epstein. Împrejurarea că titlul poartă numele unui personaj constituie o indicație clară că se referă la un caz anume, și nu la o întreagă tipologie. Cu toate acestea, atacurile au avut drept suport ideologic și etic presupunerea că autorul ar fi ridicat particularul la nivel de general. Aici e vorba, desigur, de o chestiune de percepție. Povestirea narează un episod din viața unui bărbat de șaizeci de ani care „are o legătură extramaritală cu o doamnă ce locuiește vizavi“. În perspectiva lui Roth, accentul cade nu pe caracterul carnal al adulterului, ci pe semnificația lui ca act de frondă, „de ultimă revoltă personală“.
Intrând în detalii, scriitorul parcurge criticile ce i s-au adus ca dușman al grupului etnic din care făcea parte. Întrebările puse de un cititor din Detroit sunt cel puțin la fel de relevante pentru mentalitatea acestuia pe cât sunt povestirile pentru autor. Ele au forma unui chestionar ce lasă doar o strâmtă marjă de acțiune celui vizat. Prima întrebare, care pornește de la subiectul povestirii, indică o înduioșătoare ingenuitate ori o lipsă de experiență a vieții cel puțin deconcertantă: „E oare credibil că un bărbat de vârstă mijlocie își neglijează afacerea și își petrece toată ziua cu o femeie de vârstă mijlocie?“ Cu un surâs sardonic, pe care îl simți în brevitatea replicii, Roth se mulțumește să spună: „Răspunsul este da“. La fel ar fi replicat oricine are fie și o minimă cunoaștere a firii umane, indiferent de timp, de loc și de etnie. O astfel de situație nu e doar frecventă, ci și banală.
A doua întrebare e oarecum mai specifică, restrângând cercul la chestiunea care a suscitat mânie: „E asta o trăsătură specifică a evreilor“. De data aceasta, scriitorul simte nevoia unui răspuns mai elaborat: „Presupun că face referire la adulter și nu o aluzie hazlie la neglijarea afacerii. Răspunsul este: «Cine a zis că ar fi?» Anna Karenina își înșală soțul cu Vronski, iar consecințele sunt mult mai dezastruoase decât cele provocate de Epstein. Cine s-ar gândi să întrebe: «E asta o trăsătură a rușilor?» Este o opțiune umană. Deși, din câte se spune, cea mai faimoasă interdicție în această privință a fost emisă, doar din motive de Dumnezeu știute, pentru evrei, adulterul a fost una dintre căile prin care oamenii de toate confesiunile au căutat să obțină plăcere – sau libertate sau răzbunare sau putere sau iubire sau umilință…“. Înțelegem acum mai bine de ce Philip Roth era perceput ca nemaifăcând parte dintre „noi“. Felul său de gândire, ce privilegia individualul, intra în conflict direct cu o concepție bazată pe norme aspre și reguli păzite cu strășnicie de o populație care a avut de înfruntat de-a lungul istoriei o înfricoșătoare suită de calamități.
A treia întrebare mută discuția din zona eticului pur în aceea a esteticului fundamentat pe moralitate: „De ce atâta schmutz?“ În idiș, cuvântul înseamnă „mizerie“ sau „murdărie“ și e identic cu cel din germana medievală, care și-a păstrat sensul până azi. În engleza americană, vocabula a pătruns prin comunitățile evreiești din New York și înseamnă, în egală măsură, „murdărie fizică“ și „lucru de proastă calitate sau de prost gust (kitsch)“. Roth percepe direcția de atac a cititorului său: „Oare mă întreabă de ce există atâta mizerie în lume? Atâta dezamăgire? Atâta chin, urâțenie, moarte? Mi-ar plăcea să cred că la întrebările astea s-a gândit domnul respectiv. Dar, de fapt, ce vrea el să afle este «De ce atâta schmutz în povestirea asta?» Un bătrân descoperă că flacăra pasiunii carnale încă mai arde în el? Schmutz! Grețos! Cine ar vrea să audă așa ceva? Dat fiind că singurul lucru care îl impresionează pe acest domn din Detroit ține de aspectele murdare ale necazurilor lui Epstein, conchide să sunt mărginit. La fel cred și alții“.
Vom vedea săptămâna viitoare cine sunt aceștia.
_________
Roth, Philip, De ce scriem. Traducere de Radu Pavel Gheo, Iași, Editura Polirom, 2018.