După cum ne amintim din articolul de săptămâna trecută, apariția în anul 1998 a cărții lui Tom Wolfe, A Man in Full, a stârnit iritarea unora din marile vedete ale romanului american al momentului. Atacul lui John Updike pare de-a dreptul elegant prin comparație cu otrăvurile secretate de John Irving și Norman Mailer. Cel mai dur dintre ei a fost John Irving. Spre deosebire de Updike, a cărui opinie negativă era drapată în veșmântul pretins imparțial al criticii literare, Irving a înlocuit analiza de text cu invectiva și evaluarea obiectivă cu insulta. Considerațiile de ordin general („E ca și cum ai citi un ziar prost sau un articol slab dintr-o revistă. Te face să strâmbi din nas.“) erau dublate de atacuri suburbane: în opinia lui, fiecare pagină a lui Wolfe conținea măcar „o propoziție care-mi provoacă greață. Dac-aș preda nenorocita de engleză la studenții de anul I, n-aș putea citi propoziția aia fără s-o desfac în bucăți.“
Wolfe a replicat fără întârziere, ironizându-l pe autorul pe care-l considera terminat din punct de vedere profesional. Lucrul e în mare măsură adevărat. Deși a continuat să aibă succes de public, niciuna din cărțile de după 1990 ale lui John Irving n-a mai avut prospețimea celei care l-a impus în anii 1970, The World According to Garp: „De ce se agită și se înfierbântă Irving în halul ăsta? Pentru că el, asemeni lui Updike și Mailer, a intrat în panică. Irving ar trebui să se ridice de pe fund și să plece de la ferma aia din Vermont sau de unde o fi și să înceapă să trăiască din nou. Nu e chiar atât de greu. N-ar avea decât să iasă afară, să tragă adânc aer în piept, să vorbească cu oamenii, să vadă lucruri și să redescopere țara asta extraordinară și minunat de bizară, America.“
Tom Wolfe articula aici un program de creație, care se suprapunea modalității lui însuși de a gândi literatura: în dialog cu oamenii și în contact nemijlocit cu etern schimbătoarele condiții sociale, morale și economice prin care trecea lumea. New Journalism-ul ar fi putut fi soluția salvatoare pentru autorii aflați în criză de inspirație tocmai pentru că se izolaseră de realitățile imediate și profunde.
Supralicitând grobian, Norman Mailer a depășit orice graniță a bunului-simț. Vulgaritatea și obscenitatea și-au dat mâna pentru a emite opinii pe care hârtia cu greu le suportă. Mailer îi reproșa lui Wolfe că-l interesa un singur lucru: să vândă cât mai multe exemplare din cărțile lui. Consecința era că „marele satirizator al ipocriziei este el însuși un ipocrit, pentru că pretinde că scrie altceva decât o însăilare de proastă calitate făcută pentru a aduce bani. El e un ipocrit și poate chiar o curvă“ (Arthur, 2002: 195). Iritat de mărimea și grosimea cărții, Mailer a comparat lectura ei cu actul sexual cu o femeie supraponderală — cifra avansată de el era 300 lb, ceea ce ar echivala cu o sută treizeci și șase de kilograme. Imaginea e de-a dreptul grotescă: „În clipa când ea ajunge deasupra, totul s-a terminat. Ori te îndrăgostești, ori ești sufocat.“
Cu adevărat șocant e că un astfel de limbaj suburban era promovat nu în publicații marginale, ci în reviste care se bucurau de un respect unanim. Toxinele lui Mailer au fost găzduite de The New York Review of Books, cele ale lui John Irving au fost rostite într-un talk-show urmărit de milioane de telespectatori, iar pseudo-exegeza lui John Updike a apărut în The New Yorker. Din păcate, canalele de dejecție deschise atunci s-au lărgit în deceniile următoare, ajungând azi în mediul online la dimensiuni apocaliptice.
Fără îndoială, polemicile sunt necesare. Ele aduc, adeseori, clarificări asupra unor chestiuni de principiu, limpezesc drumurile în receptarea unor lucrări ce ridică probleme de înțelegere ori stabilesc noi ierarhii în contexte culturale tulburi. În cazul de față, Tom Wolfe a zgâlțâit stâlpii pe care stăteau cocoțate vedetele de prim ordin ale prozei americane din deceniul al optulea al veacului trecut. Celui care a urmărit cu atenție violentele încrucișări de săbii nu i-a scăpat dimensiunea perversă a pozițiilor adoptate de Updike, Irving și Mailer. Dincolo de agresivitatea lexicală, ei admiteau cu o jumătate de gură, că, în principiu, Tom Wolfe avea o anumită legitimitate atunci când a infuzat literaturii o doză de jurnalism. Numai că rezultatele la care a ajuns au fost dezastruoase. Altfel spus, Wolfe n-a făcut decât să compromită prin lipsa lui de talent, viziune și forță narativă un demers legitim.
Prezent în studiourile de televiziune, Wolfe a contraatacat la fel de nemilos. Pentru el, totul se reducea la iritarea unor seniori ai lumii literare care-și vedeau amenințate pozițiile și privilegiile de un nou-venit care îndrăznea să abordeze realitatea dintr-o perspectivă cu totul diferită de a lor. A sesizat deîndată lipsa de argumente a oponenților săi, calificându-le drept niște „accese de furie“ — mai mult, „niște accese de furie minunate“ ce dovedeau deruta și neputința celor „două grămezi de oase bătrâne“ (referința era la Updike și Mailer), precum și invidia maladivă a contestatarului mai tânăr (John Irving avea în acel moment 56 de ani, Updike se apropia de 70, iar Mailer de 80): „Irving este un mare admirator al lui Dickens. Dar ce scriitor e comparat acum cu Dickens? Nu John Irving, ci Tom Wolfe. Cred că lucrul acesta îl roade îngrozitor.“
Din seriile de injurii, cele mai oribile au fost cele proferate de Mailer și Irving. Uitând de subiectul care-i adusese la poziții acut antagoniste — adică romanul A Man in Full —, au trecut la atacul la persoană, coborând în subteranele limbajului. Astfel, Mailer a abordat o poziție arogant-disprețuitoare nu doar față de carte, ci și față de cel care o scrisese: „În mintea mea, e ceva ridicol la un bărbat care se îmbracă tot timpul într-un costum alb. Și asta mai ales la New York“. Wolfe nu s-a lăsat mai prejos, explicând de ce a fost expus atacurilor: deoarece „câinele din frunte este cel pe care toți încearcă să-l muște de fund“. Această metaforă (a cărei vulgaritate sare în ochi) a fost preluată imediat de Mailer, sporindu-i odioșenia: „Nu înseamnă că ești câinele alfa numai pentru că îți sângerează fundul.“
Tom Wolfe a ținut ca, dincolo de replicile mai mult sau mai puțin întâmplătoare, să contracareze într-o formă articulată afirmațiile iritaților și iritabililor săi preopinenți. A compus o amplă ripostă, The Three Stooges — titlu inspirat de cei trei comici americani faimoși pentru poantele absurde, scenele cu căzături, bătăi și improvizații fizice. Wolfe a considerat textul definitoriu pentru scrisul său și pentru valorile pe care le apăra — drept dovadă l-a inclus în volumul de publicistică Hooking Up, publicat la mai mult de un deceniu de la declanșarea conflictului cu faimoșii săi contemporani.
Dincolo de intențiile polemice, satirice și apologetice, eseul conține și mărturii importante asupra felului în care Wolfe și-a gândit cartea bazată pe o minuțioasă documentare. Mare parte din materialul adunat n-a fost folosit. Ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost vorba o cantitate enormă de informații — de vreme ce, în final, romanul a avut „numai“ 742 de pagini. Multe secvențe au ceva înduioșător, confirmând ideea că scriitorii rămân întreaga lor viață niște ființe ingenue: „Wolfe arată o bucurie aproape copilărească atunci când povestește cum a semnat mai mult de două mii de cărți în patru ore într-o librărie Borders din Atlanta și când își mărturisește încântarea față de fotografia sa de pe coperta revistei Time, «purtând un costum alb cu două rânduri de nasturi și o vestă, o pălărie albă de fetru și ținând într-o mână o pereche de mănuși albe, iar în cealaltă un baston alb»“ (Arthur, 2002: 202).
Tom Wolfe își manifestase nemulțumirea pentru direcția în care o luase romanul american chiar imediat după ce repurtase un succes uriaș cu The Bonfire of the Vanities. Eseul publicat în revista Harper’s sub titlul Stalking the Billion-footed Beast (Pândind fiara cu un miliard de picioare) concentrează sentimentul de neliniște și iritare provocat de analiza temelor și expresiilor literare ale cărților care aveau trecere la cititori:
„Susțineam că romanul american se deteriorase atât de mult, devenind «slab, palid și vlăguit», încât supraviețuirea lui depindea de trimiterea «unui batalion sau a unei brigăzi de Zola» — îl identificasem deja pe Zola ca fiind gigantul romanului jurnalistic sau documentar — «în această țară a noastră sălbatică, bizară, imprevizibilă, de un baroc zgomotos și dezlănțuit, pentru a o revendica drept proprietate literară». Deoarece asta făcusem eu, «documentând» (termenul e al lui Zola) și apoi scriind The Bonfire of the Vanities, nu ar fi trebuit să fiu surprins că unii oameni au considerat cuvintele mele drept interesante. Totuși, asta era ceea ce credeam și, în orice caz, eram deja adânc implicat în documentarea pentru ceea ce speram să fie un alt roman de tip zolian, A Man in Full“ (Wolfe, 2000: 153).
Unghiul de atac al lui Tom Wolfe e uimitor și derutant: în loc să-și clameze originalitatea, așa cum făceau inamicii lui, își recunoștea cu umilință datoria față de antemergători. De fapt, el uza de vechea stratagemă a lui Anteu: pentru a-și recăpăta puterile înaintea bătăliilor, atingea pământul primind energie de la mama sa, Gaia. Tom Wolfe nu voia să fie original, ci eficace.
Îl vom vedea luptând din răsputeri cu inamicii săptămâna viitoare.
______________
Arthur, Anthony, 2002. Literary Freuds. A Century of Celebrated Quarrels — from Mark Twain to Tom Wolfe. New York: MJF Books,
Wolfe, Tom, 2000. Hooking Up. New York: Farrar Straus Giroux.