Articolul „Pierdeți-vă timpul”, inclus de Mircea Eliade în volumul Oceanografie (1934), amendează condiția omului modern, pentru care timpul nu mai este o experiență interioară, devenind o succesiune de distracții programate minuțios. În optica eseistului, „pierderea” timpului echivalează cu o fugă de sine. Se naște, astfel, o întrebare legitimă: a reprezentat scrisul pentru „trăiristul” Eliade o formă de a pierde timpul în accepțiunea sa nobilă, ca evadare din imediat, sau a fost, dimpotrivă, o metodă sistematică de a-l stăpâni? Tânărul Eliade și-a folosit timpul exclusiv sub imperativul trăirii intense, iar reducerea drastică a orelor de somn în adolescență a fost un semn de revoltă împotriva limitelor biologice, dublată de manifestarea aspirațiilor sale renascentiste. Munca sa prodigioasă se configura, astfel, ca o asceză devoratoare de timp liniar. Există în articolul său o demarcație netă între pseudoactivitatea care alienează ființa și actul creator care facilitează regăsirea de sine. Febrilitatea muncii sale izvorăște din neliniștea metafizică de a nu irosi șansa descifrării sacrului în profan.
Când Eliade afirmă că trăiești autentic doar atunci când îți dispersezi timpul, el invocă, în esență, disponibilitatea totală pentru experiență. Această intuiție de tinerețe capătă o dimensiune plenară la maturitate, așa cum notează în însemnarea din 3 ianuarie 1961: „Astăzi, întorcându-mă de la Universitate, în dreptul Institutului oriental, am avut deodată experiența duratei vieții mele. Imposibil de găsit cuvântul potrivit. M-am trezit pe neașteptate nu mai bătrân, ci extraordinar de bogat și plin; dilatat – adunând în mine, concomitent, și «timpul» indian, portughez, parizian, și amintirile copilăriei și tinereței mele bucureștene. Ca și cum aș fi cucerit o noua dimensiune în profunzime. Eram mai «gros», mai «rotund». Un imens domeniu interior – unde nu pătrunsesem odinioară decât prin fragmente și încercând să retrăiesc cutare sau cutare eveniment – se revelează în totalitata sa: îl văd de la un capăt la altul și în același timp în profunzimea sa.// Sentiment stenic. Viața omenească, istorică dobândește deodată sens și semnificație. Optimism. [s.a.].” (Jurnal, vol. I, Editura Humanitas, București, 1993, p. 386).
În viziunea eseistului care a teoretizat mitul veșnicei reîntoarceri, analiza condiției umane – fie că privim omul ca entitate generică, fie ca individ social – implică, intrinsec, o corelare cu temporalitatea și cu valențele sale existențiale, psihologice sau sociale. Orice interogație asupra timpului presupune, cu necesitate, raportarea la istoricitate și, în acest spirit, trecutul se află într-o perpetuă confruntare cu prezentul, pe când viitorul rămâne o dimensiune dificil de fixat. Timpul istoric pare să domine autoritar restul sferelor vieții, așa cum diaristul și notează pe ultima filă a Jurnalului portughez, la 5 septembrie 1945: „«Trecutul» pe care-l simt mereu apăsându-mă este cel mai clar semn că sunt om; adică, trăiesc în timp [s.a.], am o «istorie», exist întrucât sunt făcut din urmă. Nu mă pot bucura de «clipă». Admirabila observație a lui Berdiaeff că timpul e blestemul omului decăzut; că acest om nu poate trăi plenitudinea prezentului, având necontenit în urmă un trecut. De pus în legătură cu observațiile mele asupra regenerării omului prin abolirea timpului, prin reîntoarcerea în clipa amorală, a «timpului aceluia». Ce sens poate avea incipit vita nova: reluarea Creației. Lupta omului contra «istoriei», a trecutului ireversibil.” (Jurnalul portughez, vol. I, Editura Humanitas, București, 2007, p. 385).
„Pierderea timpului” prin imperativul trăirii intense, departe de a fi o simplă rețetă de savoir-vivre, este și un îndemn de confruntare metafizică. Dacă în tinerețe hermeneutul religiilor aspira să poată stăpâni timpul, iar în publicistică pleda pentru irosirea lui fertilă în scopul unei cunoașteri profunde, spre amurgul vieții el pare decis să îl anuleze. Mărturisindu-i lui Maitreyi, la revederea lor după patru decenii, că a reușit să o scoată din curgerea temporală, el își reconfirmă credința că miracolul poate fi salvat de sub eroziunea timpului. Eliade a sublimat viața în literatură, astfel încât „pierderea timpului” echivalează, în ultimă instanță, cu dobândirea eternității. Există însă o simetrie frapantă în modul în care Eliade își gestionează trecutul: pe Maitreyi o proiectează dincolo de timp pentru a prezerva o iubire-simbol, dar, prin același procedeu, el încearcă să extragă din fluxul istoric și propriile angajamente ideologice compromițătoare, pentru a fi uitate. Totuși, realitatea imediată forțează uneori bariera mitului; după reîntâlnirea cu Maitreyi, el notează cu o sinceritate brutală: „[…] întâlnire cu M. După aproape patruzeci și trei de ani. Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals – și, într-un anumit sens, de prost gust.” (Jurnal, vol. II, Editura Humanitas, București, 1993, p. 102).
Analiza dialogului final consemnat de Maitreyi Devi în romanul-replică Dragostea nu moare scoate în evidență prăpastia dintre două moduri divergente de a percepe timpul: cel mitic, asumat de scriitor, și cel uman, aparținând indiencei care a tezaurizat iubirea ca experiență palpabilă. Pentru Eliade, refuzul de a o „privi” pe Maitreyi cu „ochii cărnii” devine o necesitate a sacralizării; el invocă analogia cu Dante și Beatrice pentru a justifica metamorfoza femeii reale într-un simbol imuabil. În timp ce Maitreyi îi propune o regăsire imediată, capabilă să reabsoarbă cele patru decenii printr-o simplă privire, Eliade se baricadează în atemporalitate. Răspunsul său la întrebarea privind durata șederii în India – „O mie de ani!” – nu constituie o eroare de memorie, ci o confirmare a faptului că el locuiește într-un timp dilatat metafizic. „Pacea” pe care mărturisește că nu a dobândit-o reprezintă, în fapt, prețul conflictului interior dintre omul care a cochetat cu istoria și savantul care aspiră să o anuleze prin mit.
În viziunea lui Eliade, ieșirea din fluxul temporal constituie unica formă de mântuire în fața neantului și de aceea munca sa titanică poate fi interpretată ca un efort sistematic de a se sustrage devenirii. A lucrat cu o rigoare aproape mecanică, a pledat pentru pierderea fertilă a timpului și a analizat structuri mitice, toate convergând spre același scop: transcendența. Distanțarea manifestată față de Maitreyi reprezintă prețul plătit pentru a rămâne fidel „eternului prezent” al operei. Pentru Eliade, timpul istoric – cel al faptelor concrete, al erorilor și al degradării – este un timp „căzut”. Așa cum, în cazul lui Maitreyi, s-a hotărât să ignore ființa reală în favoarea simbolului, tot așa a încercat să-și estetizeze tinerețea, o perioadă marcată nu doar de ascensiuni spirituale, ci și de mizeria contingentului politic. În ambele situații, Eliade recurge la încercarea de a ieși din timp, pentru a eluda responsabilitatea și urmele scrisului ideologizat. Teoretizând teroarea istoriei ca forță necruțătoare și absurdă, el a căutat, implicit, un mijloc de a-și justifica propriul trecut. Dacă extragerea lui Maitreyi din timp era un gest de fidelitate față de mitul iubirii, încercarea de abolire a timpului în spațiul public a fost o strategie de „evaziune”. Eliade a încercat să-și convingă detractorii (și, probabil, pe sine însuși) că aderențele sale la extrema dreaptă nu au fost acte politice, ci trăiri metafizice rătăcite prin labirintul istoriei.
În eseul „Pierdeți-vă timpul” este celebrată deschiderea totală în fața miracolului existențial, dar, în plan biografic, Eliade practică o reconfigurare selectivă a propriei tinereți. Astfel, îndemnului juvenil de a „pierde timpul” pare să îi succeadă, la maturitate, un imperativ prudent: „ascundeți-vă timpul”. Scrise cu câțiva ani înaintea radicalizării ideologice, următoarele fraze sună acum ca o pledoarie pro domo: „Spuneam că dacă anumite adevăruri simple nu circulă și nu nutresc viața contemporană, aceasta se datorește în bună parte faptului că nimeni nu te ascultă, nimeni nu își pierde timpul, ci toți vin pregătiți pentru răspuns, toți îți interpretează spusele cum vor ei, toți știu mai dinainte ce se află în tine și cum gândești tu. Ori, unul dintre cele mai decisive adevăruri – și în același timp unul dintre cele mai simple – este tocmai acest dubiu pe care trebuie să-l ai, cel puțin câteva clipe, în fața oricărui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate trăește un miracol, cine știe.” („Pierdeți-vă timpul”, în Oceanografie, Editura „Cultura Poporului”, București, 1934, pp. 53-54). Trecutul său legionar a fost „îngropat” sub straturi groase de erudiție despre sacru (dar nu din această pricină a fost el un erudit), într-un efort de a substitui apartenența ideologică prin hermeneutica mitului. Dacă acea „pierdere a timpului” reprezenta inițial o formă supremă de libertate, extragerea forțată din timp a erorilor politice s-a preschimbat, paradoxal, într-o formă de captivitate. Eliade a rămas prizonierul acelei temporalități pe care a dorit să o anuleze, fiind perma nent hăituit de spectrul reîntoarcerii trecutului – o amenințare materializată ulterior prin investigațiile unor cercetători precum Gershom Scholem sau Ioan Petru Culianu.
În viziunea lui Eliade, frumusețea se eterni zează prin mit (cazul Maitreyi), în timp ce culpabilitatea trebuie „îngropată” prin tăcere metafizică. Astfel, invitația sa de „a pierde timpul” capătă o conotație duală: este, simultan, o cale spre miracol și o strategie de a uita. Portretul lui Eliade se întregește astfel, evoluând de la eseistul puțin cam boem de odinioară la hermeneutul matur care transformă temporalitatea în alibi. Această perspectivă ne permite o situare echilibrată între admirația față de operă și critica lucidă a parcursului său existențial. Ieșirea din timp se derulează, așadar, ca o formă de purificare, dar și ca un mijloc de ocultare. Există o consecvență frapantă între distanțarea sa față de Maitreyi și modul în care și-a gestionat detașarea de trecutul „deocheat” (articolele din Buna Vestire sau adeziunea la legionarism). Putem vorbi, prin urmare, despre o strategie a camuflajului pe care savantul o teoretizează strălucit în studiile de istorie a religiilor, dar pe care o aplică și propriei bio grafii.
Prin totalitatea operei sale, Mircea Eliade ilustrea ză multiplele posibilități de a fi în lume ale omului integral, care aspiră să cuprindă realitatea în întreaga ei complexitate, situându-se, concomitent, în miezul ei și dincolo de ea. Dacă Eliade va reuși să învingă timpul, în cele din urmă, aceasta se va întâmpla nu doar datorită strălucitelor sale studii de istorie a religiilor, ci și grație originalității literaturii sale. Tema evadării din timpul istoric în cel al ficțiunii și oglindirea propriei existențe în soarta unora dintre personajele sale l-au urmărit pe parcursul întregii creații. oferindu-i singurul spațiu de reconciliere. Rămâne, în posteritate, personalitatea unui spirit enciclopedic, scindat între dorința de a trăi sacralitatea și nevoia profund umană de a-și rescrie propriul trecut. Mircea Eliade ne lasă moștenire o lecție despre fragilitatea ființei în devenirea ei: o luptă în care „pierderea timpului” prin imperativul trăirii intense este o modalitate de a impune o operă monumentală. Dincolo de avatarurile omului politic, ceea ce ar trebui să intereseze cu adevărat posteritatea este exclusiv valoarea moștenirii sale culturale și forța cu care a redat lumii moderne sensul sacrului.