Criticul de escortă. Dan Cristea (1942-2024)

Comentând volumul debutului editorial al lui Dan Cristea, din 1974, Gheorghe Grigurcu remarca o redusă capacitate de receptare a cărților supuse analizei de către tânărul critic bucureștean ce exploata cu o „lascivitate critică simpatică“ doar superficiile textelor: „Autorul Unui an de poezie se claustrează în fiecare figură de stil ca într-o cochilie, lipsit de o …

Candela disperării. Grigore Alexandrescu (1810?-1885)

Dacă Grigore Alexandrescu a fost un scriitor romantic sau clasic este o dilemă deja devenită clasică. Aceasta i se pare lui Nicolae Manolescu falsă cu desăvârșire, din moment ce nu a existat în Țările Române clasicism și romantism în stare integrală (ce să mai spunem despre baroc?), încât să se permită operarea de disocieri palpabile. …

Fuioarele netoarse. Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955)

S-au emis din partea istoricilor noștri literari diverse ipoteze și presupuneri în jurul soartei ingrate ce i-a fost hărăzită manuscrisului romanului nepublicat și, după toate aparențele, nici terminat, Străina. Se pare că fatalitatea, care urmărește toate personajele bengesciene (inclusiv pe „buna“ Elena Drăgănescu, la sfârșitul ciclului romanesc), ajunge din urmă, cu consecințe nefaste asemănătoare, și …

Nevoia de mâine. Solomon Marcus (1925-2016)

Deși raționalistul Solomon Marcus nu aduce vorba aproape deloc despre psihanaliză în destăinuirile sale, am putea trece prin grila unei astfel de paradigme trauma pe care a suferit-o el în copilărie, în anul în care a rămas repetent la mult îndrăgita disciplină Limba și literatura română: „Când am văzut afișat cuvântul «repetent», timp de o …

Proba cântarului: Mateiu I. Caragiale (1885-1936)

Sunt ființe care prin câte ceva, uneori fără a ști ce anume, deșteaptă în noi o vie curiozitate, ațâțându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici texte evocatoare. Una dintre ele este Mateiu I. Caragiale și, ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez, …

Suflul elocinței. Antim Ivireanul (1660-1716)

Formele literar-artistice au fost supuse unor inevitabile servituți atâta vreme cât s-au aflat și sub înaltul patronaj religios, ce îngăduia cu mari reticențe inovațiile expresive. Ținând seama de nivelul genologic, atât cât era, al literaturii române de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, lui Antim Ivireanul i se poate atribui calitatea …