Fiecare din noi, spuneam, simte nevoia de a fi el însuși, ea însăși, și nu doar o simplă unitate într-o gloată măsurată statistic. Ca să încurajăm această pornire, sugeram două feluri de a ne cântări gândurile, de a evalua liniștit mișcările, cotiturile și pauzele drumului nostru personal. Mai întâi, sugeram, în mai toate împrejurările e bine s-o luăm încet. Aici, în Statele Unite, unde locuiesc de multă vreme, viteza e adesea primordială, mai ales când e vorba de schimbări în viața publică sau în cea personală. În alte părți ale lumii, spuneam, vremea îndelungată petrecută în același fel aprinde în fiecare din noi o limbă de foc, o lumină interioară care ne îngăduie să fim și noi înșine și, cel puțin într-o anumită măsură, alături de unii dintre cei din jurul nostru. Aminteam, apoi, că la diferitele întrebări legate de cărările vieții noastre personale e mai bine să lăsăm să răsune un timp răspunsurile pe care ni le oferă diferitele voci lăuntrice, dat fiind că cel mai adesea fiecare dintre aceste voci are într-un fel dreptate. Un exemplu? Am să-l iau dintr-un roman binecunoscut, în care personajele încearcă să iasă din situații dificile, iau decizii rapide, le regretă, se gândesc mai bine, simt diferite impulsuri și își dau seama că de multe ori graba strică treaba. Scrierea la care mă refer este Anna Karenina de Lev Tolstoi, cel mai reușit roman al acestui mare scriitor, la fel de citit azi ca și acum un secol și jumătate, când a fost scris. Cum bine știm, acest roman ne povestește soarta a două mari iubiri în elita rusă a acelor timpuri, una fiind dragostea pătimașă care o leagă pe atrăgătoarea Anna, soția funcționarului federal Alexei Karenin, om rece și plin de sine, de frumosul ofițer Alexei Vronsky, descendent burlac al unei mari familii, cealaltă aprinzând inima lui Konstantin Levin, bărbat trecut de treizeci de ani care preferă să trăiască la țară și să aibă grijă de moșia lui, pentru juna Kitty Șcerbațcaia, pe care o cunoștea și de care se îngrijise prietenește de când era mică. Întâlnindu-se în lumea bună, Vronsky și Anna se uită unul la altul, inimile și viscerele lor iau foc, își spun pe șleau dorința, fac dragoste și își dau seama că de acum încolo sunt strâns legați unul de altul. Cei din jur cam înțeleg despre ce e vorba, iar Karenin, profund jignit de purtarea soției lui, îi pune în vedere că nici prin gând nu-i trece să se separe de ea, cu care de altfel avea un fiu de nouă ani, și îi cere ca nu cumva să-l primească vreodată pe amantul ei în locuința conjugală. Altfel spus, Karenin, convins că el și numai el are dreptate, îi disprețuiește pe cei doi vinovați, nu-și poate imagina o situație în care el, cel jignit de nerușinarea soției lui, ar putea ușura, prin divorț, de pildă, acest amor ilegitim, și deci ia o hotărâre rapidă și fermă, mai ales că Anna însăși îi declarase pe față că îl detestă și că îl iubește numai și numai pe Vronsky. Când Anna, acum însărcinată, se simte bolnavă și îi cere lui Vronsky să vină urgent să o vadă la ea acasă în absența lui Karenin, amantul ei sosește din greșeală mai târziu decât ar fi trebuit și dl Karenin constată că singura interdicție la care își supusese soția nu a fost respectată. Furios, decide să lanseze o acțiune de divorț, ia dintr-un sertar al Annei, în fața ei, pachetul de scrisori trimise de Vronsky ca dovezi posibile ale adulterului ei, și o face să înțeleagă că nu va mai putea locui în casa lor. Din nou o decizie rapidă, din nou recursul imediat la o soluție unică. Cum vom vedea însă rândul viitor, romanul lui Tolstoi pare să ne atragă atenția la primejdia lui „numai și numai“, la cea a obiceiului de a pronunța imediat un singur răspuns. Respectul regulilor bine cunoscute ale onoarei și mândriei personale nu oferă de fiecare dată o soluție clară și rapidă. În fiecare dintre noi, oricât de siguri de sine am fi, mai pot răsuna și alte răspunsuri.