Cum am văzut, în bine-cunoscutul roman Anna Karenina de Lev Tolstoi, Alexei Karenin află de la Anna, soția lui, că ea nu numai îl înșeală cu ofițerul Vronski, dar că pe el, bărbatul ei, nu-l poate suferi. Cuprins de mânie, Karenin decide că nu va divorța. De ce? Ca să nu-i facă Annei viața mai ușoară. Ea continuând să trăiască în locuința conjugală, Karenin îi cere să nu-l primească acolo pe Vronski. Curând însărcinată, nesimțindu-se bine, Anna îl roagă pe Vronski să vină să o vadă în absența soțului ei. Sosind însă în timp ce Karenin era încă acasă, Vronski provoacă mânia bărbatului înșelat, care se hotărăște să lanseze o acțiune de divorț. Îți permiți să nu mă asculți? Un singur răspuns: te dau afară din viața și din casa mea!
Când în sfârșit fetița Annei și a lui Vronski se naște, mama ei, slăbită, bolnavă, e aproape sigură că nu mai are mult de trăit. Îi mărturisește lui Alexei Karenin, venit să o vadă, că îi e teamă de moarte, că înțelege tot, tot ce s-a întâmplat, că nu ea, ci o altă femeie ascunsă în ea l-a iubit pe acel alt bărbat, că acum, înainte să se stingă, n-are nevoie decât de un singur lucru: să o ierte soțul ei, să o ierte în întregime, nimic altceva. Karenin, profund mișcat, cade în genunchi în fața patului ei și simte în suflet o bucurie până atunci necunoscută, cea de a-i ierta și de a-i iubi pe cei ce l-au rănit. Anna îl cheamă în cameră și pe Vronski, care aștepta la ușă. Acesta intră ascunzându-și fața în mâini, Anna îi cere lui Karenin să-i descopere fața, cei doi bărbați își strâng mâinile, lui Karenin îi curg lacrimile, iar Anna îi mulțumește Celui de Sus.
Două zile mai târziu, se pare că Anna ar putea totuși supraviețui. Karenin îl găsește pe Vronsky în camera de lângă dormitorul ei, închide ușa și îi mărturisește că la început voia într-adevăr să se răzbune, să divorțeze, să-i pedepsească pe cei doi vinovați. Când a văzut-o însă pe Anna în pragul morții, a iertat-o. Fericirea care l-a cuprins l-a făcut să înțeleagă că adevărata lui datorie este o iertare completă, totală. Din nou un singur răspuns, de data asta nobil, dacă nu chiar inaccesibil pentru cei din jurul lui, cel puțin pentru Vronski, pe care mărturisirea lui Karenin îl face să se simtă dezonorat, înjosit, vinovat.
Toate obiceiurile, toate regulile vieții acestui chipeș ofițer, obiceiuri și reguli care i se păruseră până atunci stabile, ferme, deveneau dintr-o dată false și neaplicabile. Cum să mai trăiască în norul de rușine care îl învăluie? Vronski ia revolverul, îl încarcă și cade pe gânduri. „Bine înțeles”, repetă el de câteva ori, după care, punându-și revolverul în partea stângă a pieptului apasă pe trăgaci. Iarăși o singură soluție, un singur răspunns. O soluție ratată, dat fiind că Vronski n-a tras bine, glontele abia l-a rănit, iar cei trei doctori chemați de cumnata lui vor avea grijă să-l vindece.
Karenin, ne spune romanul, înțelege că până în ziua când a văzut-o pe nevasta lui dându-și sufletul, el nu-și cunoștea propria lui inimă. Ceea ce înainte îl chinuia devenise acum o sursă de bucurie, iertare și iubire. Dar pentru Anna, din nou sănătoasă, viața alături de Karenin i se pare încă și mai cumplită decât înainte. Da, pe atunci se credea nefericită, dar nu-și putea inchipui ce avea să urmeze. Acum însă, la mijlocul romanului, dându-și seama că soțul ei legitim e un om minunat și că ea nici pe departe nu-l merită, îl urăște și mai mult. Îl urăște tocmai pentru generozitatea lui. Stând de vorbă cu fratele ei, Stepan Oblonsky, Anna îi mărturisește că nu mai înțelege nimic din ce i se întâmplă, că i se pare că zboară în neștire spre o prăpastie de care nu trebuie nici măcar să încerce să se ferească. Nu dorește nimic, nimic altceva decât ca totul să se sfârșească. (Partea a IV-a, XXI). „Închid ochii” este acum singurul ei răspuns.
Rândul viitor vom vedea cum Levin, un alt personaj al acestui roman, șovăiește neîncetat între diferite răspunsuri la întrebările vieții.