Potecile istoriei, oricât de diferite ar părea unele de altele, pot adesea să ducă în aceeași direcție, cum bine ne amintește Nicolae Prelipceanu (România literară nr. 28, 2026, p. 7). Cu ajutorul inteligenței artificiale, scrie el, ni se promit din nou, ca sub regimul comunist, „fericiri niciodată visate înainte“, fiind de fapt vorba de vechea poruncă, acum exprimată ceva mai politicos, să nu ne credem singuri pe lume, ci să gândim, ascultători, cum ni se spune.
O situație asemănătoare, aș sugera, este cea a cuvintelor abstracte al căror înțeles nu poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna. Celor care ne-ar întreba ce înseamnă cuvintele „măr“, „pară“, „copac“ sau „stâncă“ ar fi de ajuns să le arătăm un măr, o pară, un copac sau o stâncă. Dar pentru cuvinte ca „iubire“, „dreptate“, „libertate“ nu există obiecte precise ușor de văzut sau de atins.
Cum să-i răspund unui prieten foarte tânăr care ar vrea să știe ce e iubirea? Aș începe cu „Iubirea e atunci când …“ și m-aș opri să mă gândesc. Dacă prietenul, nerăbdător, ar întreba „E atunci când ce…?“, m-aș asigura că a citit sau că a văzut, de exemplu, Romeo și Julieta, și i-aș spune „E ceea ce simt cele două personaje, fiecare pentru celălalt.“ Bun, mi-ar zice el, asta e o poveste, dar e iubirea mereu, întotdeauna, așa? Sigur că nu, i-aș răspunde, există diferite feluri de iubire, când ai să te îndrăgostești, ai să cunoști măcar unul dintre ele. Se roșește și mă lasă în pace. Ar fi trebuit poate să-l întreb și dacă își iubește părinții, prietenii, orașul, țara în care trăiește. Cuvintele care numesc sentimente – „iubire“, „bucurie“, „teamă“, „revoltă“ – le înțelegem, aș fi adăugat, fie direct, când suntem cuprinși de aceste sentimente, fie indirect, când citim, auzim povești sau știri despre ele.
Dar sensul cuvintelor „dreptate“, „libertate“ este încă și mai greu de precizat. Ce înseamnă „dreptate“? Iată definiția din Dicționarul explicativ al limbii române (Editura Academiei, 1975, p. 281): „Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile.“ Semănând cu explicația termenului justice în dicționarele limbilor franceze și engleze, această definiție descrie condițiile ideale în care anumite interacțiuni umane ar trebui să se desfășoare. Ca să observăm dreptatea, avem deci nevoie să fim la curent, mai întâi, cu povestea acestor interacțiuni, apoi cu ceea ce li se cuvine unora dintre participanți și în sfârșit cu felul în care ceea ce li se cuvine acestora le-ar fi acordat, cu respect, de ceilalți participanți.
Numai că nici această poveste, nici lista drepturilor și nici gesturile participanților nu apar de la sine și nu sunt mereu aceleași. În multe țări pozițiile adoptate de diferite partide politice, dezbaterile publice, procesele judecate la multiplele nivele ale tribunalelor confirmă, nuanțează sau modifică impactul practic al cuvântului „dreptate“. Din fericire, limba de zi cu zi ușurează accesul la sensul acestui cuvânt. Expresii ca „are dreptate“ = are o părere justă; „să-i dăm dreptate“ = să recunoaștem că ce spune e just; „pe bună dreptate“ = în mod întemeiat; „i s-a făcut dreptate“ = s-a ajuns la o soluție justă; „calcă drept“ = se poartă cinstit; „ce-i drept“ = într-adevăr, subliniază fiecare apropierea dintre dreptate, justiție, cinste și adevăr.
Cuvintele sunt însă doar cuvinte. Dată fiind posibilitatea minciunii, inclusă pretutindeni și de când lumea în viața umană, termenul „dreptate“ folosit de reprezentanții unor regimuri dictatoriale, comuniste sau național-socialiste, și, din păcate, și în alte situații, se poate transforma în lozincă, o lozincă menită să fie strigată în cor de mulțime. Apare deci din nou porunca, greu de acceptat, de a nu gândi singuri, ci de a striga, supuși, ce ni se spune.
Așa se întâmplă și cu cuvântul „libertate“, despre care vom vorbi rândul viitor.