În eseul său critic Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă (Editura Polirom, Iași, 2025), Mircea Mihăieș depășește tradiționala disocierea dintre viață și operă, demonstrând că, în cazul scriitoarei britanice, ficțiunea, jurnalul, labilitatea psihică și boala alcătuiesc un ansamblu osmotic. În interpretarea exegetului, opera Virginiei Woolf urmează itinerarul unei existențe marcate de parcurgerea a patru identități, jalonate de căderi psihice, de tentative de sinucid și de experienţa salvatoare a scrisului. Fin cunoscător al literaturii moderniste, universitarul timișorean urmărește cu remarcabilă finețe maniera în care o asemenea creație se naște în urma manifestării crizelor abisale, deopotrivă ca modalitate de salvare și de autodistrugere. Hermeneutica textelor se întemeiază pe conceptul de psihodramă. Miza cărții o constituie deconstruirea celor patru tentative de sinucidere ale scriitoarei, drept efect al temerii suferindei de recurența bolii și de neputința de a face fața viitoarelor încercări fizice și psihice. Din paginile ei confesive sunt selectate acele fragmente care ilustrează ideea că ameliorarea sau menținerea echilibrului psihic se poate realiza prin mărturisirea în scris. Virginia Woolf s-a aflat într-o permanentă stare de „joc dra – matic improvizat” (sintagmă din definiția psihodramei) menit să ilustreze asumarea succesiunii de euri ce conțineau in nuce cauzele declanșării crizelor. Concluzia exegetului este că, deși diagnosticul medical a fost satisfăcător, terapia nu a avut efectul scontat. Prima identitate din parcursul biografiei accidentate a Virginiei Woolf este aceea de martoră și victimă a perioadei victoriene. Mircea Mihăieș cercetează mediul familial pentru a găsi explicații la insinuarea nevrozei și a scindării eului. În copilărie, figura tiranică a tatălui și natura distantă a mamei au zguduit echilibrul afectiv al viitoarei scriitoare. Carențele afective au împiedicat manifestarea supraeului în a-și întări încrederea de sine, iar nevoia compensatorie s-a revărsat peste pagina scrisă. Întrucât romanele conțin autobiografeme ce reflectă frământările sufletești și recurgerea la paliative, datele biografice sunt transfigurate în expresie artistică: „Formă și emotivitate: acestea sunt conceptele în jurul cărora s-a construit opera de romancieră a Virginiei Woolf.” (p. 270). Dorința Virginiei Woolf de a fi longevivă reprezintă un semn de surprinzător optimism descoperit în paginile confesive. Mircea Mihăieș observă discrepanța dintre o modestie constitutivă și dorința de a avea succes, care îi sporea îngrijorarea în privința receptării operei. Temerea resimțită în fața propriului act creator, întreținută de migala cu care își cizela frazele, o determina pe Virgina Woolf să se simtă la fel de stânjenită în postura de celebritate pe cât fusese în aceea de ilustră necunoscută. Dincolo de interesul pentru succesul literar, exegetul identifică veritabila sursă a frământărilor în neputința scriitoarei de a-și fixa identitatea, stare confirmată și de analiza clișeelor fotografice: „Îi cunoaștem doar latura melancolică, meditativă, încărcată de regrete și gânduri sumbre. […] Chiar din poziție frontală, privirea ei parcă te ocolește, ca și cum n-ai fi decât un obstacol în calea spre o realitate la care avea acces doar ea. O privire ce nu se adresează acestei lumi, ci uneia invizibile.” (p. 167). Incapacitatea de a-și fixa eul într-o singură ipostază contribuie la explicarea numeroasele căderi psihice. În loc să o degreveze de fantasme, străduința de a ficționaliza neliniștile o lăsa pradă unei noi stări de epuizare psihică. Virginia „își pierdea virginitatea atunci când se lăsa copleșită de tirania cărților” (p. 727), fiecare carte fiind urmată de o pustiire interioară unde se iveau germenii unei noi crize. Temerea de a se apropia de bărbați își găsește una dintre explicații în agresiunea sexuală suferită în adolescență. Mircea Mihăieș este atent la felul în care violența fizică și emoțională a avut repercusiuni asupra relației Virginiei Woolf cu propria corporalitate. Bivalența sexuală se reflectă în ezitarea între refuzul căsătoriei și acceptarea unei forme atipice de căsnicie. Eseistul supune analizei complexul Electrei corelat cu conceptul „invidiei față de penis” (p. 452), ca expresie a raportului conflictual cu însemnele puterii masculine. Fondul nevrotic și indiferența față de sexualitate au alimentat o fantasmare în care androginia întruchipa năzuința spre armonie. În opinia hermeneutului, o asemenea tensiune exprimă încercarea de conciliere a contrariilor, motiv pentru care teoria jungiană despre „conștiința fracturată” nu se dovedește adecvată în acest caz. Aici este vorba despre identificarea aceluiași sine în care polaritățile își păstrează însușirile și tind spre echilibru. Analiza se îndreaptă și asupra faliilor afectivității, stabilindu-se distincția dintre eros și agape: „Uluitoarea ei capacitate de a distinge între eros și agape a menținut-o toată viața într-o stare de echilibru/dezechilibru […]. Dependența emoțională era complet separată de cea erotică […]” (pp. 352-353). Căsătoria marchează a doua etapă identitară, readucând în prim-plan atitudinea complicată față de sexualitate. Întemeiată pe atașament și respect, dar lipsită de dorința fizică, căsnicia a constituit totuși un refugiu. Deoarece îi displăcea sexualitatea masculină, Virgina Woolf practica „flirtul intelectual”, adică un joc al seducției și al intrigilor amoroase. Toate acestea îl conduc pe Mircea Mihăieș la concluzia că, dincolo de depresiile și maniile de care suferea, fondul ei moral rămăsese nealterat. Dorința trupească și-a găsit expresia în diferite substituite, precum voyeurismul, tradus inspirat prin „bârfă”, iar din portretul psihologic nu lipseau egomania și egolatria. Fără a reduce interpretarea la un canonic exercițiu freudian, Mircea Mihăieș admite totuși că este dificil de respins ipoteza potrivit căreia o parte dintre problemele mentale își au originea în raportarea contradictorie la sexualitate: „Un incredibil mecanism de autoreglare o ajuta să depășească obstacolele ridicate nu de lumea exterioară, ci de mintea ei. Pentru a folosi o expresie curentă, Virginiei îi plăcea să se joace cu focul (s.a.). Căuta, parcă dinadins, experiențele echivoce (sau de-a dreptul dubioase) și se înfunda fără a se gândi prea mult la consecințe în situații din care era greu de ieșit.” (p. 525). Aceste considerații pregătesc diagnosticul fără echivoc: „În realitate, sexualitatea Virginiei a reprezentat un eșec, o dramă care s-a instalat, asemeni unui imens ghețar, în adâncul ființei, lăsând, din când în când, să iasă la vedere doar o mică parte a suferinței.” (p. 740). În interpretarea lui Mircea Mihăieș, labilitatea afectivă are repercusiuni și asupra modului în care Virginia Woolf își înțelege condiția feminină. Feminismul ei ponderat este explicabil prin reacția la excesul de atenție și admirație de care a avut parte. Confruntat cu tentația încadrării ei într-o ideologie feministă, criticul conturează o imagine publică în care poziția socială coexistă cu spiritul critic: „Faptul că Virginia Woolf a putut fi exploatată de agenda progresistă nu anulează realitatea că ea aparținea unei clase privilegiate. Și-a permis luxul de a avea toată viața servitori, a ignorat convențiile vremii și nu s-a supus decât propriului bun-plac. Într-o altă epocă, ar fi fost descrisă drept o «prințesă roșie» – ceea ce nu diminuează sinceritatea agendei sale politice și sociale, ci o face și mai spectaculoasă.” (pp. 408-409). Ultimele două identități se configurează pe fondul degradării fizice și psihice. Mircea Mihăieș analizează stările depresive, de teamă și neputință, arătând că înclinației spre exces și bizarerie i se adaugă un pronunțat substrat nevrotic. Anorexia scriitoarei este văzută ca formă de apărare a trupului împotriva sexualității și a ideii de maternitate, dar și ca încercare de a se debarasa de vechea tutelă ma – ternă. Analiza „medicală” realizată de critic evidențiază limitele psihiatriei epocii, care diagnosticase doar o neurastenie rebelă, ignorând faptul că dependența reală a scriitoarei era în primul rând cea față de creație. Este adusă în discuție, în acest sens, ideea de „servitute voluntară”: „…scrisul îi procura o «imensă fericire». […] Există o fericire netransferabilă și nemolipsitoare, cu o viață mai scurtă decât a unui meteorit, dar de-o intensitate copleșitoare. Înțelegând esența acestui proces, Virginia își reprima ispita bucuriei depline, deoarece știa că starea de jubilație nu va dura. Tristețea locuia în chiar inima fericirii, iar spaima că nu va reuși să reaprindă flacăra optimismului acționa ca un extinctor care, chiar dacă nu anihila cu totul flacăra, îi limita posibilitatea de extindere.” (p. 727). Împlinirea creatoare coexistă astfel cu conștiința vremelniciei stării de grație și a celor scrise. Una dintre cele mai originale contribuții ale volumului privește semnificația pulsiunilor suicidare ale „supraviețuitoarei“: „…Virginia nu a încercat, cu o singură excepție, să-și pună capăt zilelor în timpul crizelor, adică în faza acută a bolii, ci atunci când simptomele începeau să se dilueze ori chiar să dispară. Mi se pare un fenomen cu totul atipic, pe care nu știu să-l fi studiat până acum vreunul din psihologii și psihiatrii care s-au ocupat de boala ei. Îl consemnez ca atare, ca pe încă una din ciudățeniile vieții scriitoarei.” (p. 581). Această anomalie era amplificată de natura duală a scriitoarei, întrucât tânjea după afecțiune și dovezi de apreciere, dar în același timp le respingea. Pe fundalul ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, boala a adus prăbușirea finală. Într-un răgaz de luciditate, realizând că nu se va mai recupera, Virginia Woolf a pus capăt suferinței. Teama de tratamentele psihiatrice și de a deveni o povară pentru soțul ei au precipitat hotărârea fatală. Astfel, obosită de sine însăși, a dat curs dorinței „de a se despărți de viață în termenii stabiliți de ea (s.a.)”. (p. 456). Imaginea publică a scriitoarei britanice este asociată îndeosebi cu sfârșitul dramatic, dar hermeneutul timișorean insistă asupra faptului că și începuturile literare au fost marcate de sentimentul morții. Prin ampla „anamneză” din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă, volumul oferă o pătrunzătoare fenomenologie a destinului creator supus slăbiciunilor omenești. Cu spirit de finețe și simț al nuanțelor, exegetul dovedește că opera nu poate fi descifrată pe deplin dacă este separată de abisurile psihice ale „personalității multiple (care se adună «într-o singură Virginia)»”. (p. 802). Sinuciderea a curmat o viață chinuită de scindare, însă opera a rămas expresia unei izbânzi asupra tuturor afecțiunilor suferite. Romanele, eseurile și paginile de jurnal au răscumpărat estetic suferința. Originalitatea demersului întreprins de Mircea Mihăieș rezidă în supunerea biografiei Virginiei Woolf unei suple interpretări hermeneutice în care mobilitatea ideatică se îmbină cu erudiția. Opera scriitoarei are rol de catalizator al gândirii critice, fără a-i pierde specificitatea, întocmai cum, spre deosebire de fotografie (de ale cărei insuficiențe interpretative vorbeam mai sus), pictura oferă imaginea de profunzime pentru a pune în valoare inspiraţia criticului de artă. Modul în care este realizată întreţeserea dintre evenimentele biografice şi substanţa operei Virginiei Woolf confirmă remarcabilele calităţi de cercetător ale lui Mircea Mihăieș, probate deja, printre altele, în studiile de referință dedicate romanelor lui James Joyce.