„Cea mai mare însușire a criticii lui Ion Negoițescu a fost și cel mai mare defect al ei: extrema originalitate” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 894). Aceste rânduri pentru finalul unui profil încadrabil istoriei literaturii iscă două întrebări: este cu putință ca o însușire să constituie simultan un atu și o deficiență?; care/unde ar fi pragul dincolo de care originalitatea depășește performanțele unui critic de pluton și capătă atributele unui visat destin? În cazul lui I. Negoițescu, răspunsurile la cele două întrebări se completează reciproc, deoarece originalitatea amprentează atât actul critic, cât și personalitatea sa. El este original prin maniera de a interpreta literatura, de a-și duce existența și de a-și concepe opera.
Într-un interviu postdecembrist, I. Negoițescu mărturisește că nutrea de timpuriu iluzia apartenenței la o civilizație cosmopolită occidentală: „Când eram student la Sibiu, fantazam cu gândul că după sfârșitul războiului, după ce îmi voi fi luat doctoratul în apus precum înaintașii noștri, mă voi stabili, cu mijloacele oferite de tatăl meu, la Viena și voi conduce de acolo o revistă românească. […] Proiectul meu cel mai arzător astăzi este ca, după publicarea integrală a Istoriei să mă dedic Autobiografiei, care aș vrea să fie adevărata mea operă literară, visată și ea încă înainte de a pătrunde cu adevărat în viață (dar cu mare încredere, nesăbuită poate, în destinul meu) și încă de atunci intitulată Straja dragonilor […]” (Al. Cistelecan, 15 dialoguri critice, Brașov, Editura Aula, 2005, p. 14).
I. Negoițescu scapă adeseori în scrisul lui cuvântul „utopic”, întrucât nu acceptă niciunde impunerea de limite definitive. El își imaginează o lume subordonată criteriului valoric și lansează conceptul de „axiocrație”, care aduce cu sine mefiența față de ierarhiile încetățenite, istoria literaturii fiind citită, călinescian, dinspre prezent spre trecut. Originalitatea criticului iese în evidență prin emiterea de ipoteze extravagante seducătoare, chiar dacă adeseori necreditabile. Lăsând la o parte excepționala distincție neptunic-plutonic din volumul Poezia lui Eminescu, I. Negoițescu „triază” Scrisorile cu privirile încruntate, acuză romanțele de „dulcegărie” (Pe lângă plopii fără soț), iar Luceafărul este apreciat drept poem „laborios”, bazat pe antiteză și pe schematism. Aprecierile sunt uneori atât de tranșante, încât lasă impresia că nota de originalitate a criticului conține și un grad de exhibiție. Originalitatea constă în putința de a oferi o perspectivă coerentă asupra unei opere în urma unei judecăți insolite. Sigur că i se pot contesta opiniile asupra Luceafărului, dar problematica avansată nu rămâne fără urmări în economia viitoarelor interpretări ale eminescologilor.
Originalitatea critică are implicit valențe polemice, chiar dacă I. Negoițescu nu este temperamental un polemist. Preocupat de propriile criterii ierarhice, el se războiește, în primul rând, cu receptarea critică inerțioasă. Așa se explică de ce, mai puțin înzestrat cu spirit polemic decât narcisist, adevăratul său adversar este oglinda în care trebuie să se recunoască pe sine plin de entuziasm câteodată scăpat de sub control. Într-o scrisoare către Radu Stanca, expeditorul declară a fi dovedit că Ion Agârbiceanu este un stilist de valoare excepțională și „cel mai profund vizionar al sufletului țărănesc de la «Miorița» încoace”; ba chiar îl numește „Blaga al prozei românești”. Deși mărturisește că unii confrați îl consideră „idiot”, este încredințat că publicarea studiului va produce o „revelație” (Un roman epistolar, I. Negoițescu – Radu Stanca, ed. îngrijită de Ioan Cristescu și Ion Vartic, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021, p. 478).
De asemenea, criticul vede în Nicolae Iorga un dramaturg important, îl consideră pe Vania Răutu, din romanul lui Constantin Stere În preajma revoluției, cel mai simpatic personaj al literaturii noastre, îl apreciază pe Constantin Dobrogeanu-Gherea mai mult decât ne-am aștepta de la un estet ca el. Unele dintre aceste evaluări impun criticii să se debaraseze de prejudecăți în interpretare, deși sunt contestabile, ca în cazul rizibil al preferinței pentru scrierile lui Dinu Nicodim în detrimentul operei lui Liviu Rebreanu. Cu atât mai mult, cu cât „Istoria literaturii continuă și nu va părăsi șantierul până la terminare. Dar, cum îmi impun rigori și exactități, lucrul merge destul de încet. Pentru a stabili exact valoarea lui Rebreanu, trebuie să citesc și sumedenie de alte romane țărănești străine: muncă foarte plictisitoare, obligată și îndeajuns de nefecundă; treacă de la mine acest pahar!” (ibidem, p. 409). A trecut și acest pahar din partea unui om al mistuirii intelectuale, al proiectelor mărețe, dar și al candorii în unele evaluări critice.
Neluând întotdeauna în calcul gradul de risc al unor opinii imprudente, I. Negoițescu face cu ingenuitate pariuri axiologice riscante în deplină inocență. El nu este oportunistul care să știe când și cum să se replieze. De aici poate fi înțeles și paragraful din corespondența cu Radu Stanca despre geniu: „Nu există geniu necunoscut, nerealizat, împiedicat [s.a.]” (ibidem, p. 189). Afirmația este pilduitoare prin încrederea pe care o exprimă că adevărata creație asimilează condițiile vitrege și le pozitivează. Numai că propria lui viață îi va pune la încercare această credință. El va fi împiedicat de condiții exterioare: de regimul comunist, de închisoare, de cenzură, de anii exilului. În pofida tuturor acestora, nu a încetat să creeze. În detenție, după interzicerea antologiei de poezie română pentru care fusese condamnat, imaginează proiectul unei istorii a literaturii. Este o revanșă asupra vremurilor vitrege, ilustrând faptul că ceea ce nu este realizabil în spațiul public se poate împlini în interioritate.
Observația lui Marian Papahagi că Istoria literaturii române, I. 1800-1945 este de citit ca „răsfrângere speculară” (Fragmente despre critică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 15) a Istoriei… lui G. Călinescu, ajută la înțelegerea originalității lui I. Negoițescu, care nu avea cum să facă abstracție de demersul călinescian, dar nici nu-l putea itera. Aceasta nu înseamnă că originalitatea scuză limitele cărții semnalate la data apariției. În cazul de față, originalitatea demersului ține de o insuficiență și pune problema proiectelor neterminate. Nicolae Manolescu vorbește despre o operă „fragmentară, diletantă și nefinalizată” (op. cit., p. 894), iar Marian Papahagi semnalează că „destinul lui I. Negoițescu s-a rotunjit sub semnul sintezei improbabile”, amintind trăsăturile „genialoide” și „neșansa” (op. cit., p. 12) de a nu fi realizat o operă pe măsura acestor daruri interpretative.
Nu este operant ca, în pledoaria pentru I. Negoițescu, să fie respinse obiecțiile criticii, dar nu este oportun nici să se facă din finalizarea celor propuse un criteriu absolut. Proiectul Istoriei literaturii române îl urmărește din tinerețe, reapare în detenție și continuă, fără a fi dus la capăt, ca și Straja dragonilor, în exil. Deci nefinalizarea nu trebuie înțeleasă numai ca neputința de a termina ceva, iar aici se impune o distincție între a nu termina o carte și a nu putea satisface aspirațiile avute în legătură cu apariția acesteia. În cazul lui I. Negoițescu, cele două aspecte coexistă. Aserțiunea lui Mircea A. Diaconu că „nici Eminescu nu și-a finalizat proiectele; să fie o întâmplare că mulți dintre cei care le-au finalizat sunt insignifianți?!” (Recitiri – Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Ion Agârbiceanu & I. Negoițescu, Editura Junimea, Iași, 2021, p. 371) nu aduce o rezolvare. Nu orice proiect finalizat este un eșec, după cum nu orice proiect dus la sfârșit este o reușită. Finalizarea unei întreprinderi nu dă neapărat măsura valorii ei, dar nu este mai puțin adevărat că situația lui inspiră sentimentul unei opere care a depășit limitele proiectelor abandonate.
Or, în cazul lui I. Negoițescu persistă senti mentul de promisiune neîmplinită, de eșec: „…am în vedere nu doar structura greu de prins într-o arhitectură rațional-logică a personalității sale, a sinelui său (și scopul nostru ultim spre așa ceva ar trebui să năzuiască), ci natura lui misterioasă, histrionică, celestă, purtând cu superbie (până când se va fi dovedit fatal) nimbul eșecului. Negoi țescu e un manierist […] deopotrivă captiv și constructor de capcane, rafinat cu metodă, dar și o natură subtilă până la autodistrugere, narcisist până la devorare de sine, angajat în proiecte utopice și bătălii care nu-i pot fi decât fatale, tocmai de aceea (și nu numai) alese, Negoițescu e devorat de gustul eșecului, ca și de acela al frumuseții intangibile, stranii prin artificialitate. Indiferent la ceea ce va pierde în plan social (aproape tot ce ține de social aparține unui natural pe care îl recuză), Negoițescu e un «om problematic» care-și caută salvarea în artă, beat de drogul artei, refuzând vulgul, țintind tot timpul spre lumi inaccesibile, eșuând chiar prin proiectele care par să nu fie din lumea aceasta” (ibidem, p. 369).
Originalitatea este totodată „însușire” și „defect”, după cum spune Nicolae Manolescu, pentru că I. Negoițescu nu și-a asumat pe de-a-ntregul știința de a distinge originalitatea de ex cesul ei. Cred că în aceasta constă „neșansa” lui, despre care vorbea Marian Papahagi. Nu doar că regimul comunist nu i-a oferit condițiile propice pentru a-și realiza proiectele, dar uneori acestea erau prin însăși anvergura lor greu reali zabile. „Extrema originalitate” l-a determinat pe I. Negoi țescu să-și imagineze altfel propria viață și să vadă din alt unghi literatura română, modificând, chiar și atunci când nu a convins, felul în care o inter pretăm. Acolo unde originalitatea s-a bucurat de libertatea neîngrădită a fost prolifică, iar acolo unde s-a ciocnit de limitele ființei a dus la nefina lizarea proiectelor. Acesta este prețul plătit de a nu fi voit să trăiască și să scrie decât potrivit propriei măsuri.