Veștejind, în treacăt, două din romanele mai puțin prizate ale lui Roth, She Was Good și Letting Go, Irving Howe credea că a descoperit punctele slabe ale autorului. El pornea de la premisa că Roth nu e un scriitor „natural“, că „nu-i place să spună povești, să facă o cronică a vieții sociale“. Mai grav: „E un scriitor complet lipsit de bucurie lăuntrică, chiar și atunci când e extrem de amuzant“ (Howe, 1973: 149). Și încă mai grav: își îneca ura față de personaje printr-o „amărăciune vindicativă“. Aceste însușiri negative erau, credea Howe, consecința „rămășițelor culturii moderniste“ prost digerate, dar și a „temperamentului personal“. Considerațiile de mai sus reprezintă doar introducerea la subiectul central al articolului „Philip Roth Reconsidered“: execuția capitală a romanului Portnoy’s Complaint. Prima frază stabilește tonul – cel de sarcasm necruțător: „Cel mai crud lucru pe care-l poți face acestui roman e să-l citești de două ori“. De ce? Deoarece – și asta e perspectiva generoasă din care poate fi privit – el este doar „o succesiune de poante agățate ca pe un fir pe țipătul de revoltă al unui pacient aflat în tratament psihanalitic. Romanul își găsește adevărata forță doar în reacțiile de moment; el nu pretinde din partea cititorului mai mult decât cere un artist de cabaret de la publicul său: un râs prompt la o poantă, una sau două clipe de răgaz, câteva variații la reacția inițială și o plecare grăbită“ (Howe, 1973: 150).
Atacul lui Irving Howe nu-l viza doar pe Roth, ci pe toți cei care căzuseră „într-un extaz solemn“ în fața cărții. Pentru aceștia, romanul era documentul prin care o întreagă generație și chiar o întreagă cultură pretindeau că și-au găsit libertatea. Pentru Howe, Portnoy’s Complaint era doar o însăilare primitivă de cuvinte: „Unitatea structurală de bază este sceneta, numărul de stand-up al comedianului, cu șarja și sporovăiala lui, care culminează cu o poantă de efect. Merită, de altfel, observat că destui dintre scriitorii noștri mai «avansați» din ultimele două decenii au recurs la scenetă ca fiind formula cea mai potrivită exigențelor spiritului nonconformist al vremii lor, prin care respingeau o formă structurală coerentă“ (Howe, 1973: 150).
Totul i se pare criticului condamnabil în romanul lui Roth: timbrul excesiv, hazul forțat, sentențiozitatea, grosolănia. Chiar dacă unele „scenete“ se salvează prin amuzamentul circumstanțial, întregul rămâne debil, deoarece a ratat posibilitatea de a propune o viziune coerentă. Orice încercare de a găsi un sens general e sabotată de concentrarea excesivă pe obținerea efectului comic. În loc să devină tabloul convingător al unei lumi, cartea lui Roth se transformă într-o caricatură. Pe lângă lipsa lor de haz – sau, mai degrabă, umorul căznit –, scenetele nu reușesc să se înlănțuie într-un fir narativ cu noimă. „Energia“ romanului, lăudată de admiratorii lui Roth, n-ar fi, în acest context, decât forța centrifugă ce distruge promisiunea de a descoperi, la capătul lecturii, răspuns la întrebările ce-l frământă pe cititor.
Surplusul de dinamism, pretins de structura cvasi-fragmentară a textului, anulează și ceea ce ar fi putut fi valoros în roman: o construcție armonioasă care să analizeze profunzimile unei lumi cu o identitate veșnic primejduită de nebunia oamenilor și a istoriei. Din acest motiv, deși relativ scurtă, „cartea pare de două ori mai lungă, deoarece în partea a doua nu mai e loc de surprize sau de evoluție – doar reluarea unor motive epuizate complet în prima parte“ (Howe, 1973: 151).
Analiza criticului de la Commentary pune apoi în evidență un lung șir de inconsecvențe, incoerențe și naivități psihologice. Rezultatul lor e „o viziune claustrofobică“ în care se aude vocea unui singur personaj, Alex, toți ceilalți fiind palide ecouri ale suferințelor reale sau imaginare ale acestuia. În loc să descrie o dramă, Roth a creat un vodevil.
Mama, lumea, tradiția iudaică sunt învinovățite pentru eșecurile sexuale ale lui Portnoy, într-un discurs narativ care, susține criticul, se dovedește a fi „un determinism simplist“. În realitate, lucrurile sunt mai complicate decât le prezintă Irving Howe. Romanul nu se reduce la înfățișarea într-un limbaj plin de obscenități a suferințelor unui tânăr evreu care-și explică eșecurile sexuale prin ereditate și prin influența nefastă a unei „mame castratoare“. De altfel, Roth a încercat să dea o „direcție de lectură“ care să depășească nivelul de înțelegere primară a „plângerilor“, frustrărilor și nemulțumirilor protagonistului. În preambulul romanului, el a oferit o definiție pseudoștiințifică a suferințelor personajului său. Complexul lui Portnoy – așa cum inspirat a fost tradus titlul și în română, și în alte limbi –, este o tulburare psihică definită „printr-o continuă stare conflictuală între impulsurile altruiste și cele etice puternic înrădăcinate, pe de o parte, și pornirile sexuale extravagante, adesea perverse, pe de altă parte“ (trad. de George Volceanov). După model freudian, „complexul“ lui Portnoy redă amestecul de inconfort fizic și apăsare psihică resimțite de personaj atunci când se confruntă cu propriii demoni: obsesiile sexuale, vinovăția, relația cu mama. Nu trebuie, așadar, uitată nicio clipă conotația medicală a termenului, din care Irving Howe reține doar „plângerile“ și aerul de răfuială permanentă al personajului dominat de „ură de sine“ și de dispreț față de comunitatea din care face parte.
Pe de altă parte, Howe admite că Portnoy’s Complaint nu e o carte antisemită – deși ea conține numeroase pasaje în care disprețul față de felul de viață al evreilor e prezentat în termeni agresivi. Roth propune – și acesta s-ar putea să fie una din semnificațiile majore ale cărții – , un demers prin care să-și clarifice legăturile cu propria origine: „Ceea ce exprimă cartea este aspirația arzătoare de a anula soarta dobândită prin naștere. Nu există nicio voință de a le face evreilor vreun rău (un dram de ticăloșie e cu totul altceva). Și nici vreo intenție de a se confrunta cu ei de pe pozițiile unui inamic înfierbântat. Portnoy își strigă doar dorința de a fi lăsat în pace, de a fi eliberat din chingile unicității și de povara trecutului, astfel încât să se poată crea pe sine, pornind din propriul său neant, ca «ființă uman㻓 (Howe, 1973: 153). Irving Howe, care a „tradus“ intențiile lui Roth, a pus astfel în evidență și existența unui punct de tragică vulnerabilitate în existența evreilor în secolul al XX-lea. Însă, pentru el, oricine renunță la identitatea și tradiția în care s-a născut intră în tagma trădătorilor și a dușmanilor. Nu e nimic comic în spectacolul turpitudinilor prin care încearcă Alex Portnoy să se dezlege de originile sale, conchide Howe. „Noile adevăruri“ nu trebuie să anuleze vechile convingeri și credințe. Chiar dacă, aflat pe canapeaua psihanalitică, Alex Portnoy se întreabă dacă nu cumva, dedându-se la un lung șir de „kvetchings“ („văicăreli“, în idiș) se îndepărtează de adevăr și nu devine o victimă nu doar a istoriei al cărei produs este, ci și a propriilor slăbiciuni. Roth, decretează Howe, e un scriitor periculos nu doar prin ceea ce scrie, ci și prin influența negativă exercitată asupra noii generații de evrei, care n-au cunoscut direct ororile Holocaustului: ei tind să se identifice cu suferințele tânărului Portnoy, ajungând să-și disprețuiască rădăcinile. Lovitura de grație e însă aplicată în finalul articolului. Menționând valul de simpatie de care s-au bucurat evreii după tragediile prin care au trecut, Howe consideră că pozițiile adoptate de Roth au știrbit grav interesul față de „moralitatea evreiască, suferința evreiască, înțelepciunea evreiască și familiile evreiești“. Roth, „un scriitor ce părea să știe și idiș“, a confirmat, prin scrisul său înecat în vulgaritate, toate relele de care au fost suspectați „acești imigranți evrei, dar pe care se considera că nu e potrivit să le rostești“ (Howe, 1973: 155).
Antagonismul dintre cei doi nu s-a oprit aici. În 1973, Howe i s-a adresat lui Alan Lelchuk, suge rân – du-i să-și încurajeze prietenul să scrie un editorial pentru „New York Times“ în fa – voarea Israelului, a cărui imagine publică în America se deteriorase vizibil după Răz – boiul de șase zile din 1967. În loc să recurgă la același intermediar, Roth a profitat de prilej pentru a-i adresa direct lui Howe o scrisoare lungă, plină de amărăciune și mânie. Cererea i s-a părut „ciudată“, având în vedere opinia lui Howe despre Roth. I-a reamintit distincția pe care o făcuse, între „antisemiți precum Goebbels“ și „antisemiți precum Roth, cărora pur și simplu nu le place de noi“, citând totodată și opinia – exprimată doar în particular de către Howe – că Roth ar fi „tulburat de necazurile prin care trec evreii și ar fi pregătit să scrie un articol în sprijinul cauzei evreiești“. Nu putea exista un prilej mai nimerit ca Roth să-și verse năduful pentru acuzațiile pe care i le adusese Howe – inclusiv pentru mult-citata frază în care Portnoy își rememora comportamentul de la paisprezece ani, când, simțindu-se sufocat în mediul în care crescuse, vituperase împotriva moștenirii suferinței semenilor săi. Departe de a răspunde mâinii care i se întinsese, a preferat să-și acuze acuzatorii, pe care-i numește în bătaie de joc „păzitorii spiritului uman“ – o tagmă pe cât de încrâncenată, pe atât de incapabilă de a distinge între bine și rău.
Ani mai târziu, în 1988, Philip Roth a tratat cu detașare atacurile venite din partea contestatarilor – chiar dacă unii dintre ei aveau statura marelui specialist în mistica evreiască, Gershom Scholem. Acesta „a publicat într-un ziar din Israel un atac la adresa romanului Complexul lui Portnoy, prezicând că nu eu, ci evreii vor plăti pentru indecența sa. Am aflat abia de curând despre articolul acesta apărut în Israel: un profesor de la Universitatea din Tel Aviv mi-a rezumat argumentația lui Scholem și m-a întrebat ce părere am despre ea. I-am răspuns că istoria dovedise că Scholem s-a înșelat: au trecut mai bine de cincisprezece ani de când a fost publicat romanul și nici un evreu nu a plătit pentru această carte decât cei câțiva dolari cât costă ea în librărie“ (Roth, 2018: 254).
Merită citată și replica lui Scholem: „«Nu încă», a zis el, «dar neevreii se vor folosi de ea când va veni vremea»“. Din păcate, balanța istoriei tinde să se încline înspre îngrijorarea cu bătaie lungă a lui Scholem, nu înspre dezinvoltura cu note sfidătoare a lui Roth.
__________
Howe, Irving, 1973. The Critical Point: On Literature and Culture. New York, Horizon Press.
Roth, Philip, 2018. De ce scriem. Traducere de Radu Pavel Gheo. Iași, Editura Polirom.