Tony Judt face parte din categoria marilor intelectuali afirmați în ultimele decenii ale veacului trecut și ajunși la apogeu în primul deceniu al secolului al XXI-lea. Apariția, în 2005, a cărții sale Postwar. A History of Europe Since 1945, l-a plasat în elita istoricilor americani specializați în istoria Europei. Volumele sale anterioare, Past Imperfect. French Intellectuals 1944-1956, A Grand Illusion? An Essay on Europe, The Burden of Responsibility: Blum, Camus, Aron and the French Twentieth Century, anunțau deja o operă de mare calibru, pe care cele ulterioare au consolidat-o, ba chiar au amplificat-o: Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, Ill Fares the Land, The Memory Chalet (o tulburătoare, tragică încercare de istorie personală, scrisă în perioada terminală a groaznicei boli de care suferea, sindromul Lou Gehrig, care avea să-l răpună în 2010). Dintre lucrările lui postume trebuie menționat volumul de convorbiri cu Timothy Snyder, Thinking the Twentieth Century. Astăzi, Snyder este considerat principalul continuator al liniei de gândire filozofico-istorice a lui Tony Judt.
Riguros documentate, scrierile lui Judt au depășit sfera lumii academice, fiind îmbrățișate de publicul larg. Redutabil polemist, el a fost implicat în numeroase bătălii ideologice dintre dreapta și stânga europeană și americană, dar și în luptele fratricide din sânul apostolilor stângii. Ultima lui apariție publică, în octombrie 2009, la New York University (în cadrul căreia înființase „Remarque Institute“, centru de cercetare dedicat studiilor europene), a fost un fel de „conferință testamentară“, în care a evocat dilemele de o viață întreagă a „ceea ce înseamnă să fii de stânga“.
În ce mă privește, sunt mândru de a fi fost organizatorul conferinței ținute de Tony Judt la New Europe College, unde eram bursier „The Lesser Evil: Communism and Fascism“. Andrei Pleșu a spus în mai multe rânduri că i s-a părut cel mai palpitant spectacol intelectual găzduit vreodată de instituția pe care a ctitorit-o. Mă simt, de asemenea, mândru de contribuția la una din remarcabilele realizări ale grupului A Treia Europă, volumul Europa iluziilor (Editura Polirom, 2000), o serie de dialoguri în care Tony Judt a descifrat cu strălucire încurcatele ițe ale unei Europe aflate în plină încercare de a-și regândi identitatea. Nu sunt străin nici de un alt volum, România: la fundul grămezii. Polemici, controverse, pamflete, pe care l-am editat tot la Polirom, în 2002, adunând reacțiile unor intelectuali români la articolul său, Romania. Bottom of the Heap, publicat în The New York Review of Books. Varianta românească, datorată Ioanei Copil-Popovici și lui Cătălin Pîrcălabu, a fost întâmpinată cu o salvă de critici și contestări.
Articolul a fost publicat în revista România literară, iar directorul publicației, Nicolae Manolescu, a anticipat, întrun editorial, polemicile ce vor fi suscitate de textul lui Judt. Eminentul critic nu lăsa nicio urmă de îndoială asupra importanței eseului și a mesajului pe care-l conținea. Departe a fi un demers anti-românesc, cum l-au considerat mai mulți comentatori, articolul lui Tony Judt era „un apel către Europa de a privi integrarea într-o perspectivă mai profundă și mai inteligentă decât aceea adoptată de obicei“. Criticul a continuat: „Excepția românească la care Tony Judt se referă din capul locului este îndeobște acceptată și de către comentatorii politici români. Nu e nevoie să insist nici asupra laturii politice, pusă limpede în evidență de alegerile din 2000, nici asupra celei economice, unde decalajul dintre România și restul țărilor foste comuniste este de asemenea, vai, incontestabil“. Și atunci? Cum se explică atacurile virulente de care a avut parte articolul în România? Nicolae Manolescu identifică un posibil punct nevralgic: „O problemă complicată și delicată este aceea legată de, spune Judt, «recâștigarea memoriei». Pretutindeni procesul a debutat cu glorificarea trecutului de dinaintea comunismului, dar a ajuns repede la dezbaterea nuanțată a punctelor sensibile și dureroase: La noi, acest al doilea stadiu «abia dacă se poate spune că a început»“. La un sfert de veac de la scrierea acestor cuvinte, ne aflăm cam tot acolo. Discuțiile despre personalitățile interbelice oscilează între extreme, cu o vădită accentuare după ascensiunea virulentă a izolaționiștilor. Dacă deschizi dosarul problematicii, constați că ne-am poticnit tot în trăncăneli despre Nae Ionescu și Goga, Eliade și Cioran, Vulcănescu și Noica, neputincioși să ajungem la vreo concluzie rezonabilă, așa cum au ajuns francezii în privința lui Céline și Maurras, englezii și americanii în legătură cu Ezra Pound ori italienii privitor la Gabriele d’Annunzio, Giovanni Papini sau Curzio Malaparte. Felul completamente amatoristic și urechistic, cu apăsări ideologice și icnete naționaliste, în care sunt tratate la noi astfel de chestiuni sensibile e și el un semn al imaturității de care suntem incapabili să ne vindecăm.
Nicolae Manolescu a introdus o nuanță esențială, în completarea pozițiilor exprimate de Tony Judt și, înaintea lui, de Gáspár Miklós Tamás, ce vizau reabilitarea lui Antonescu și „redescoperirea cu entuziasm a legionarismului“: „Aș obiecta descrierii lui Judt un lucru pe care l-am obiectat și lui Tamás și care apare și la destui istorici români ori străini ai interbelicului; extrema dreaptă n-a fost singura forță ideologică și politică a vremii. Între 1923, anul democraticei constituții a regelui Ferdinand, nemenționată de Judt, și 1938, când Carol al II-lea interzice partidele și alege dictatura, România a fost o țară democratică și liberală, printre puținele, dacă nu singura, dintr-o Europă Centrală și de Est sedusă de politici totalitare. Numeroși intelectuali s-au opus obscurantismului ideologic și crimei politice. Câteva dintre marile personalități ale vremii (Eugen Lovinescu și aproape toți criticii de seamă, apoi Zeletin, Ralea și alții) au polemizat cu ortodoxismul, cu dacismul, cu Garda de Fier și cu naționalismele de toate spețele. Conduita pro-occidentală este perfect identificabilă în interbelic. Cultura română majoră a epocii se naște din ea“.
Punctul de vedere al marelui critic, perfect argumentat, a făcut să-mi treacă pe șira spinării un curent rece. Cum de n-am reușit, în aproape patru decenii de libertate, să ne debarasăm de lesturile toxice care au făcut ravagii în lumea intelectuală și în cea politică? Și azi, tot cu ortodoxismul, „dacopatia“, legionarismul și un naționalism parcă mai virulent ca oricând avem de luptat. De ce nu suntem capabili să asimilăm lecțiile trecutului? De ce recădem, periodic, într-o viziune primitivă, intolerantă, bombastică, prostească și cu certitudine contraproductivă atunci când trebuie să ne examinăm păcatele? Nu cred că, în absolut, am fost mai răi decât alte popoare. Abuzuri, crime, atrocități s-au petrecut peste tot în lume. Nouă ne lipsește însă curajul de a privi lucrurile în față, de a ne asuma ceea ce e de asumat, de a condamna ceea ce trebuie condamnat și de a încerca să nu repetăm o istorie plină de violență și nebunie. l a apariția în Statele Unite ale textului lui Tony Judt, am intuit că la București mulți vor sări ca arși, pentru a contracara efectul presupus malign al analizei care, pe cât era de aspră, pe atât era de reală și de plină de bune intenții față de demersurile României de a deveni membră a Uniunii Europene. Într-o discuție, la New York, cu bunul meu prieten Alex Star (pe care-l cunoscusem cu zece ani în urmă în redacția revistei The New Republic, și care ulterior a făcut o strălucită carieră în lumea editorială) mi-am manifestat temerea că poate articolul lui Tony Judt n-a căzut într-un moment tocmai bun pentru România. De altfel, în țară începuseră să apară replici pline de furie și amărăciune legate de „denigrarea“ la care se dedase influ – en tul istoric și intelectual newyorkez. Răs – punsul său – care a fost întru totul confirmat de evoluțiile ulterioare ale evenimentelor – merită readus în memorie:
„Spune-le românilor tăi că pot fi liniștiți: dacă pe vremea administrației Clinton s-ar putea să fi existat vreo trei înalți funcționari care citeau revista lui Bob Silvers, The New York Review of Books, te asigur că astăzi nimeni din preajma lui Bush nu-și pierde vremea răsfoind publicații de înalt nivel intelectual!“
Intuiția lui Alex Star s-a confirmat: deși Tony Judt (de altfel, un eurosceptic declarat) vedea numeroase obstacole în primirea României în clubul select al europenilor, el sugera și modalitățile prin care situația putea fi depășită – în primul rând, prin abandonarea ambiguităților în ce privește trecutul și prin lichidarea păcatelor endemice ale societății, de la corupție, la duplicitarism moral și fascinația extremismelor. Din păcate, și în clipa de față ele ocupă tot locuri fruntașe între problemele cu care ne confruntăm. Răul nu ni-l vor „străinii“, ci ni-l facem cu propriile mâini.
Drept dovadă, vizita la New York a premierului de atunci al României, Adrian Năstase, însoțit de o vastă echipă de colaboratori, nu a fost cu nimic tulburată de presupusele efecte nefaste ale articolului lui Tony Judt. În schimb, în România o întreagă echipă de intelectuali indignați a simțit de datoria lor să se urce pe baricade și să vitupereze împotriva „afrontului“ național pe care, pasă-mi-te, l-am fi suferit. La vremea respectivă, am fost surprins să-i găsesc în postura de tenori-soliști pe doi intelectuali de valoare: Mircea Iorgulescu și Andrei Brezianu. Astăzi, după ce au ieșit la iveală documente privind relațiile lor cu Securitatea (despre Iorgulescu, CNSAS a comunicat că a furnizat informații „în mod conspirat și benevol“), parcă n-aș mai fi la fel de uimit. Et pour cause: ambii s-au stabilit, la un moment dat, pe la mijlocul anilor 1980, în străinătate și ambii au lucrat pentru posturi de radio cu misiuni politice, „Europa Liberă“, respectiv, „Vocea Americii“. Putem face multe speculații, dar ele nu alcătuiesc subiectul textului de față. Centrul de interes vizează polemicile stârnite de articolul lui Tony Judt, și nu neapărat motivele care i-au determinat pe unii din intelectualii români să atace la baionetă.