Episodul răpirii de către răufăcătorii din Whitechapel funcționează, în roman, asemenea unei cezuri. În scurtă vreme, viața lui Flush se va schimba radical. Ca și aceea a stăpânilor săi, de altfel. Deoarece domnul Barrett se împotrivea acerb ca fiica lui să se mărite cu domnul Browning (tatăl se opusese, de altfel, aproape violent, și la căsătoriile celorlalți copii ai săi), cei doi scriitori iau hotărârea să fugă în Italia. Evadarea lor e stranie. Chiar după canoanele vremii, erau suficient de maturi pentru a decide pentru ei înșiși: Elizabeth împlinise patruzeci de ani, iar Robert treizeci și patru. Părinții lui Robert se opuneau din cauza stării de sănătate a tomnaticei mirese. În limbaj medical modern, simptomele poetei (dureri acute de spate, dificultăți de respirație, lipsa poftei de mâncare) duc spre ipoteza unor boli multiple: scolioză, tuberculoză și tulburare de alimentație (v. Adams, 2007: 8). În plus, exista și o gravă componentă emoțională, ce-și avea originea în istoria familiei. Sora ei mai mare, Mary, murise când avea doar trei ani și jumătate, ceea ce i-a determinat pe părinți să arate o grijă excesivă față de starea dramatică în care se afla Elizabeth. Nici celelalte două surori, Arabel și Henrietta, n-au dus-o mai bine, din punct de vedere medical, în copilărie și adolescență, dar la maturitate s-au însănătoșit. A urmat însă moartea subită a mamei, când Elizabeth avea douăzeci și doi de ani. Câțiva ani mai târziu a murit și fratele ei Sam, poreclit Bro, răpus de febră în Jamaica, unde se găsea plantația de zahăr a familiei. Sam plecase pentru a-l ajuta pe fratele domnului Barrett în administrarea sursei de venit a familiei.
Opoziția fermă a domnului Barrett la mariaj e cel puțin stranie. Ea n-o privea doar pe Elizabeth, ci și pe ceilalți copii, fiul și fiicele lui. În lumea specialiștilor în istoria familiei Barrett a circulat cu insistență o dublă explicație. Unii susțineau că „interdicția era urmarea convingerii dlui Barrett că sângele lui era amestecat, ca urmare a deținerii de sclavi de către familia lui“. Alții puneau faptul pe seama „singurătății lui în urma morții soției“ (Adams, 2007: 35). În aceste condiții, căsătoria în secret, urmată de fugă, era singura soluție. Consecința directă a fost dezmoștenirea lui Elizabeth de către neînduplecatul ei tată și exilul în Italia, care a durat până la moartea poetei.
Toate acestea au avut repercusiuni și asupra lui Flush. După stabilirea stăpânilor săi în patria lui Dante și Petrarca, el a descoperit cu uimire un nou mod de viață. Nu era vorba doar de schimbarea peisajului citadin, de modificarea climei, ci și de semenii canini pe care-i întâlnea. La Pisa, unde locuiau acum soții Browning, „câinii erau altfel. În Londra abia te puteai învârti pe lângă cutia poștală fără să întâlnești vreun mops, retriever, buldog, mastif, collie, Terra-Nova, Saint Bernard, foxterier sau vreun membru al celor șapte faimoase familii din tribul spanielilor. Le știa numele și rangul fiecăruia. Aici, în Pisa, însă, deși era plin de câini, nu existau ranguri; toți erau — cum era cu putință așa ceva? — corcituri“.
Această realitate consternantă îi afectează profund raporturile cu lumea.
Postura de aristocrat, de viețuitoare cu pretenții („trebuie să recunoaștem, Flush era un pic snob“) pe care anii petrecuți în lumea augustă a domnișoarei Barrett, se radicalizează. Nu vrea să se amestece cu lumea vulgară, cerând să fie servit ca un lord. La rândul ei, Elizabeth, devenită între timp doamna Browning, suferă niște metamorfoze radicale. Mai întâi, la nivel de limbaj, iar apoi la nivel de comportament: „Era cu totul altă persoană. Acum, de exemplu, în loc să soarbă o înghițitură din vinul de Porto și să se plângă că o doare capul, golea un pocal de Chianti și dormea dusă. Pe masa din salon stătea o ramură înflorită de portocal în locul fructului cojit, acru și galben. Apoi, în loc să meargă într-o trăsură deschisă până la Regent’s Park, își punea cizmele în picioare și se cățăra pe stânci. În loc să stea într-o trăsură deschisă și să se hurduce pe strada Oxford, se zgâlțâiau într-o birjă prăpădită spre malurile lacului și se uitau la munți; iar când era obosită, nu mai chema altă birjă; stătea pe o stâncă și privea șopârlele. Se desfăta la soare; se desfăta la frig“.
În comparațiile frecvente dintre Pisa, orașul în care poposiseră mai întâi, și Londra, dintre Italia și Anglia, superioritatea așezărilor meridionale față de „sărmana, cețoasa, umeda, neînsorita, trista, costisitoarea, convenționala“ țară de origine era indiscutabilă. Mutarea la Florența a accentuat, și pentru Flush, și pentru stăpâna lui, sentimentul libertății și egalității. Câinele a renunțat la aerul lui aristocratic, bucurându-se să fie „prieten cu lumea întreagă. Toți câinii îi erau frați“. Urmarea directă a fost înțelegerea mult mai relaxată a erotismului: „Acum Flush cunoștea un lucru pe care oamenii n-aveau cum să-l cunoască vreodată — iubirea pură, iubirea simplă, iubirea întreagă, iubirea care nu cunoaște nici urmă de grijă în cursul ei; iubirea fără de rușine, fără de remușcare; iubirea care acum e-aci, acum ia-o de unde nu-i“. Într-un cuvânt, Flush devenise un italian!
Singurul eveniment care a tulburat acest paradis în care voia bună, sărbătorile naționale și cele populare se succedau cu grație a fost venirea pe lume a lui Pen, rodul iubirii celor doi stăpâni ai lui Flush. Derutat de modificarea evidentă a ritualurilor familiale, a reacționat aproape la fel ca la apariția în casa din strada Wimpole a înfricoșătorului domn Browning: „În încăperea umbrită se auzea un scâncet slab — și ceva se zvârcolea pe pernă. Era un animal viu. Cumplita creatură se zvârcolea și mieuna lângă ea. Sfâșiat de mânie și gelozie, cu un adânc dezgust pe care nu și-l putea ascunde, Flush se luptă să se elibereze și fugi pe scări în jos“.
Cu vremea, relațiile dintre copil și exigentul patruped au devenit cât se poate de bune. Ele au coincis cu abandonarea de către Flush a vechiului stil de viață, într-o Florență mirifică. Biografia lui italiană a însemnat, mai presus de orice, o cunoaștere prin miros. Pecetea „minunățiilor de mirosuri“ i-a marcat destinul, până aproape de identificare cu locurile și cu oameni. În partea finală a vieții, mult după ce doamna Browning scrisese o poezie despre el, asemănarea dintre cei doi devenise atât de mare încât, cunoscând în sfârșit fericirea, puteau fi considerați ființe gemene: „Doamna Browning îmbătrânea de acum și la fel și Flush. Se aplecă o clipă spre el. Fața ei cu gura largă, ochii mari și cârlionții semăna, în chip ciudat, cu a lui. Rupți în două, făcuți totuși din același lut, probabil că fiecare completa ceea ce era adormit în celălalt. Dar ea era un om; el era un câine“.
Spre deosebire de Orlando, unde aspirația spre androginitate s-a împlinit prin schimbarea sexului personajului, în Flush identitățile rămân intacte. La fel și comportamentul biografului, care, din nou, își permite luxul de a întrerupe aleatoriu narațiunea și de a omite lucruri care nu-i sunt pe plac ori pe care nu le-a înțeles. Aceste bruște abandonări ale firului narativ corespund insatisfacției de a nu explora până la capăt una din ideile devenite centrale în viața Virginiei Woolf spre sfârșitul deceniului al treilea al secolului al XX-lea. Ea viza acțiunile de protest social anunțate deja de romanul Night and Day și care aveau să dobândească un spațiu privilegiat în The Years. În Flush, ispita implicării în reformele morale, politice și sociale presante e pusă în surdină de subiectul ca atare. Romanul e „un travesti biograficfantezist pentru o intrigă care este, în esență, o parabolă sau o alegorie“ (Alexander, 1974: 179-180).
Într-adevăr, în ciuda stilului relaxat și a temei în aparență lipsite de o miză majoră, Flush și-a aruncat cârligele într-o zonă de mare complexitate: aceea a vulnerabilităților și percepțiilor inanalizabile ale minții și sufletului. Există o similaritate între Flush, animalul înzestrat cu simțăminte omenești, și domnișoara Barrett, prizoniera bolilor și a prejudecăților sociale. Ambii acționează impulsiv, sub presiunea factorilor externi. Impulsivitatea împinge acțiunea înspre „alegoriile atavismului eroic“ (Smith, 2002: 348), oarecum în contradicție cu intenția autoarei. Virginia Woolf nu intenționa mai mult decât să scrie biografia unui câine. Dar simpla enunțare a acestui proiect subminează proiectul: cartea trebuie să devină o fabulă înzestrată cu o morală anume. Altfel spus, cartea este despre un câine a cărui existență reflectă mișcările mai ample de la nivelul social și cel sufletesc uman.
Partea cu adevărat neașteptată provine din datele obiective ale realității. Virginia Woolf nu e prima persoană care scrutează existența lui Flush. Înainte de a fi personaj de roman, cronica vieții lui e scrisă de Elizabeth Barrett Browning, ale cărei scrisori abundă în amănunte despre întâmplările cotidiene în care Flush joacă un rol proeminent. Or, Virginia Woolf răstoarnă unghiul de vedere: ceea ce descoperim în roman e o viziune a lumii din perspectiva unui câine. Instrumentele lui diferă substanțial de cele clasice: realitatea e percepută exclusiv pentru prisma mirosurilor, a pasiunilor, a instinctelor și a dorințelor. Dar asta n-o transformă într-un spațiu primitiv. Dimpotrivă, consistența personajelor e asigurată de faptul că își păstrează însușirile intacte până la capăt. Alegoria se oprește acolo unde riscă să devină antropomorfism. Nu e o joacă de-a oamenii și câinii, în care însușirile sunt interșanjabile, ci o încântătoare poveste cu oameni și câini.
__________
Adams, Maureen, 2007. Shaggy Muses. The Dogs Who Inspired Virginia Woolf, Emily Dickinson, Elizabeth Barrett Browning, Edith Wharton, and Emily Brontë. New York: Ballantine Books. Alexander, Jean, 1974. The Venture of Form in the Novels of Virginia Woolf. Port Washington, N.Y., London: Kennikat Press. Smith, Craig, 2002. „Across the Wildest Gulf: Nonhuman Subjectivity in Virginia Woolf’s Flush“, în Twentieth-Century Literature, Volume 48, No.3, Autumn.