Am citit de curând o carte scrisă de P.D. James, încă netradusă în limba română: Talking About Detective Fiction (apărută în 2009 și editată de atunci în mai multe rânduri). Am descoperit lucruri pe care le-am susținut și eu în scris și, uneori, în convorbiri cu profesorul Ion Vlad, care punea la cale un studiu despre literatura polițistă. Cred în continuare că nu de genul căruia îi aparține o carte sau alta depinde cantitatea de literatură veritabilă – mare, majoră. Clasificările stricte rămân, practic, o imposibilitate. Există doar literatură de bună calitate și literatură de proastă calitate sau non-literatură.
Repet: cu o istorie, oricât de zgârcit contabili zată, de un veac și jumătate (Crimele din rue Morgue a lui Poe – 1841 – este socotită de obicei începutul, deși există și „preistoria“ genului: Piu Sung-ling scria în 1679 prima povestire polițistă, după toate canoanele), cu maeștri de necontestat precum Agatha Christie, Georges Simenon (considerat de André Gide un geniu), Arthur Conan Doyle, cam pion al deducției logice, San Antonio cu verva sa lingvistică de argou inteligent exploatat sau, mai nou, seria de nordici de curând tradusă la noi, romanul polițist este echivalentul modern al misterelor medievale, condimentând monotonia existenței diurne. De aici ideea mea de a compara literatura polițistă cu proza scurtă optzecistă, căci aventura aduce în prim-plan cotidianul. Chesterton observa (În apărarea romanelor polițiste) că avantajul esențial al romanului polițist constă în faptul că e „cea mai veche și unica formă de literatură populară în care se vădește un anume simț pentru poezia vieții moderne“, refuzând „să considere prezentul prozaic și obișnuitul banal“. Făcând din lectură o „vânătoare palpitantă“ (vezi Karel Čapek, Holmesiana), romanul polițist invită la descoperirea bogatelor semnificații ale celor mai incolore și inofensive aparențe prin acumularea unor tehnici de întreținere a suspans-ului. Poli cier-ul recurge la insinuări, suspendări ale deducției logice, indicatoare greșite intenționat, precipitare a ritmului povestirii. Proza scurtă utilizează, în același scop, ruperi ale frazei, suprapuneri de planuri, colaje, diverse tehnici textualizante, ambiguizarea mesajelor. Mai observam și că structura proprie romanului polițist, cea care provoacă o stare de criză pentru a o rezolva în ordine umană dacă nu și reală, nu e străină nici romanului românesc construit pe anchete, procese, reconsiderări de dinainte de 1989.
În cartea sa, P.D. James propune o scurtă istorie a literaturii detectiviste, cu observații extrase și din experiența proprie de persoană implicată în instituții guvernamentale legate de criminalistică, de autoare de proză policier și de creatoare a celebrului detectiv Dalgliesh. O citează pe Dorothy L. Sayers: „Moartea, în special, pare să ofere minților [omenești] o sursă mai bogată de divertisment nevinovat decât orice alt subiect“, căci povestirile de mister și investigație oferă satisfacția unei soluții finale. Romanul polițist se adresează înainte de toate inteligenței; o „bună povestire polițistă posedă anumite calități de armonie, organizare internă și echilibru, care răspund unor nevoi ale spiritului, nevoi pe care o parte a literaturii moderne, mândră de presupusa ei superioritate, le neglijează foarte adesea“ (Régis Messac, Le «detective novel» et l’influence de la pensée scientifique, 1929). Deși se ocupă de mari teme – moarte, răsplată, pedeapsă –, povestirea polițistă folosește drept instrumente ale justiției obiectele și întâmplările banale ale vieții de zi cu zi; ea știe să ofere o structură sigură în interiorul căreia „imaginația scriitorului și cea a cititorului pot înfrunta deopotrivă inimaginabilul“. Rezolvarea misterului printr-o inteligență răbdătoare, nu prin violență și forță fizică, introduce o lentoare de care lumea de azi e văduvită.
Despre o carte bună se spune că „n-o poți lăsa din mână“. Literatura detectivistă nu trece cu vederea această cerință. Și nici marile romane grele. Cititorul trebuie adus în starea de așteptare pentru a fi câștigat de carte. De la primele pagini, el înaintează cu dorința de a afla ce se întâmplă mai departe. Toate poveștile descriu fapte și întâmplări. Chiar dacă nu despre o crimă va fi vorba, cititorul vrea să afle cine e făptașul. Acesta e secretul unei povești reușite, detaliu pe care marii prozatori nu-l ignoră. Se constată o revenire la arta povestitorului, literatura detectivistă avându-și asigurată contribuția la acest trend. Dacă de conștiința permanentă a curenților întunecați din societate și din personalitatea umană e vinovată, în parte, mass-media de azi, care „aduce zilnic în sufrageriile noastre, prin ecranele televizoarelor și prin alte forme ale tehnologiei moderne, detalii despre cele mai atroce omoruri, despre conflicte civile și proteste violente“, povestirea polițistă poate reinstaura certitudinea/speranța că până și problemele cele mai greu de rezolvat vor fi, în cele din urmă, supuse rațiunii.
P.D. James are dreptate: „Planeta noastră a fost întotdeauna un loc periculos, violent și misterios pentru omenire, iar noi toți suntem pricepuți în a ne crea plăceri și alinări, mari și mici, uneori periculoase și distructive, care ne oferă măcar o ușurare temporară de tensiunile și anxietățile inevitabile ale vieții contemporane. Dragostea pentru literatura polițistă se numără cu siguranță printre cele mai puțin dăunătoare. Nu ne așteptăm ca literatura populară să fie literatură mare, dar ficțiunea care oferă emoție, mister și umor răspunde și ea unor nevoi umane esențiale. Putem cinsti și celebra geniul care a creat Middlemarch, Război și pace și Ulise fără a devaloriza Insula comorii, Piatra Lunii și Inimitabilul Jeeves. Povestirea polițistă, în cele mai bune forme ale sale, poate sta alături de asemenea cărți, iar popularitatea ei sugerează că, în secolul al XXI-lea, ca și în trecut, mulți dintre noi vor continua să caute alinare, divertisment și o ușoară provocare intelectuală în aceste celebrări lipsite de pretenții ale rațiunii și ordinii, într-o lume tot mai complexă și mai dezordonată.“