Cum bine ne amintește Mihai Zamfir în România literară (22 mai 2026, p. 4), cei care în secolul trecut au trăit sub regimurile comuniste din Europa de Est au simțit pe propria lor piele metoda dictatorială impusă de aceste regimuri și (îl citez) „modificarea din temelii a modului tradițional de viață“. Dată fiind restabilirea, de câteva decenii, a unui sistem mai atent la nevoile și la opiniile populației, încercările recente de a reînvia propaganda comunistă nu au cum să-i convingă. Am trăit, am văzut și nu putem uita, își spun membrii acestei generații, acum în vârstă.
Cu totul de acord cu punctul de vedere exprimat de Mihai Zamfir, aș dori să adaug câteva elemente observate departe de țară, de pe continentul Nord-American, unde ca și în Europa Occidentală, multă lume admira ce i se spunea despre Uniunea Sovietică și despre țările pe care le ocupase la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ce i se spunea însă nu semăna prea tare cu ce se întâmpla în realitate. Naționalizarea întreprinderilor de industrie grea, de pildă, anunțată ca o mare victorie a clasei muncitoare, punea această industrie sub controlul birocrației statale, ale cărei decizii imaginau un viitor luminos definit în termeni ideologici și foarte diferit de nevoile reale ale țării. Minunat! exclamau grupurile de admiratori occidentali ai regimurilor din Est, măcar dac-am putea și noi să facem la fel.
De ce le plăcea acestor spectatori ce se întâmpla în Est? Oare din cauza doctrinei conform căreia „dictatura proletariatului“ (termenii lui Karl Marx) ar pune capăt exploatării omului de către om? Sau mai degrabă pentru că înlocuirea deciziilor locale cu un stat birocratic și puternic orienta de multă vreme istoria Europei de Vest. În Franța această evoluție, vizibilă încă din secolul XVII, a dus după căderea vechii monarhii în ultimii ani ai secolului XVIII la abolirea vechilor regiuni ale regatului și curând, sub domnia lui Napoleon Bonaparte, la o perfectă unificare a legislației, menită acum să rezolve de sus toate problemele vieții. În centrul Europei, după războaiele de la începutul secolului XIX, nenumăratele regate, ducate, cetăți și episcopate de limbă germană dintre Rin și Marea Baltică s-au unit, ghidate de regatul birocratic al Prusiei, într-o singură împărăție.
Aceste unificări au subliniat fiecare trecutul național al țărilor respective, bine-meritatele lor victorii deschizând în fine poarta unui viitor de aur. Hegel declara că triumful imperiului german condus de alianța dintre monarhie și birocrație (proprii lui termeni) făcuse posibil „sfârșitul istoriei“, grație căruia va dăinui pe veci. Tot atunci Austria și Ungaria s-au unit într-un imperiu vecin, iar Rusia țaristă a pornit-o și ea pe acest drum. Centralizarea administrativă dincolo de granțele tradiționale ale diferitelor țări a continuat și în alte părți ale globului. Statele Unite au absorbit din proprie inițiativă toate teritoriile dintre Atlantic și Pacific la nord de Mexic și la sud de Canada, iar în India guvernată de imperiul britanic au fost unite vechile regate de pe această imensă peninsulă, trecutul istoric fiind în fiecare caz inclus și consfințit de noua situație.
În loc însă să urmeze directivele lui Hegel și să accepte pacea veșnică, istoria a continuat să-i surprindă pe bieții muritori. Imperiul German a luat Franței vechi provincii pierdute, Austro-Ungaria a încercat să se întindă spre Sud-Est, iar conflictele care au izbucnit au devenit din ce în ce mai ucigașe. Nu e de mirare că la sfârșitul Primului Război Mondial, în imperiile învinse din centrul și Estul Europei, diferite provincii au devenit state independente, accentul fiind pus pe specificitatea națională. Conduceți-vă cum credeți, dezvoltați-vă fiecare cum doriți, părea să fie noul ghid al Europei.
În Rusia, unde după abolirea monarhiei bolșevicii s-au instalat la putere cu ajutorul guvernului german, Lenin și apoi Stalin, convinși că regimul comunist reprezenta adevăratul „sfârșit al istoriei“, au întărit statul birocratic adăugându-i o teroare politică fără precedent. Culturile naționale ale fiecărei regiuni au fost însă păstrate, cel puțin în principiu. Cum bine știm, după Al Doilea Război Mondial declanșat și pierdut de un nou stat dictatorial german, Prusia a dispărut cu desăvârșire, iar în țările din Estul Europei regimurile comuniste impuse de Uniunea Sovietică au durat până când Rusia însăși a părăsit acest sistem.
Când și de ce a apărut proiectul uniunii între țările Europei de Vest, pe atunci bine separate, centralizarea devenind din nou un plan comun din ce în ce mai atrăgător? Ce rol au avut trecutul și fizionomia fiecărei culturi? Și cum de a reușit utopia comunistă să câștige noi adepți? Ne vom întreba rândul viitor.