În anii de o anume relaxare culturală, deși sub regimul comunist, oficial, începuseră să fie recunoscute și „contribuțiile“ celor dinainte de 23 august 1944 (data limită a „fericirii“ aduse cu de-a sila poporului român de tancurile sovietice) la cultura noastră națională. Era un moment în care se pregătea varianta național-comunismului adoptată, mai întâi în secret, pe urmă pe față, deschis, de regimul Ceaușescu. Cei care trăiau în acea vreme au simțit o ușurare și o speranță. S-a proclamat reconsiderarea „moștenirii culturale“. Opere literare ale clasicilor noștri au fost scoase de sub lacătul cenzurii, dar cu oarecare atenție la vorbele și ideile pe care le-ar fi putut sugera unor imprudenți. Nu de alta, dar putea să se termine ca-ntr-o glumă tristă, pe care mi-a spus-o o doamnă profesoară de la Universitatea pragheză, la câțiva ani după ocupația sovietică: „eto niet freedom, eto carnaval“. Dar în cazul nostru era un carnaval, fiind, totuși, și un pic de freeedom. Dar să detailez bancul, deși ar fi trebuit să păstrez poanta pentru final. Cică într-o dimineață, la Praga, un cetățean se uită pe fereastră și vede trecând, cu zgomot mare, o coloană de tancuri cu însemne americane. Se freacă la ochi și aparițiile nu dispar, ba, mai mult, apar și altele, tot cu steaua aia americană, pe care o știa din filme. Atunci se repede în podul casei sale și scoate cunoscutul steag cu 50 de stele, pe care-l flutură spre tanchiștii ce se ițeau din turelele deschise, strigând fericit: „freeedom, freedom!“ Dar unul dintre acei bravi soldați îi replică în limba rusă: eto niet freeedom, eto carnaval.
Carnavalul „eliberărilor“ s-a lansat de multe ori, câte puțin, sau „pas cu pas“, în anii lagărului comunist care închisese Estul Europei.
„Valorificarea moștenirii culturale“ n-a fost, totuși, un carnaval trecător. Cu atât mai mult cu cât odată dezvelit-dezvăluit acest bun spiritual, el n-a mai fost retras, doar că i s-au mai atașat bariere ideologice deloc surprinzătoare într-un regim totalitar. Ceea ce existase decenii în șir, înainte de noua fericire din lagăr, adică o conștiință a faptului că nu suntem singuri pe lume, ci că ne legitimăm printr-o cultură de dinaintea noastră, s-a reinstalat în mințile celor care trăiau atunci.
„Cum dracu’, generația noastră se uita și la cei care au creat înainte, la noi și în lume!“, exclama un prieten zilele trecute, uimit de intensul dezinteres manifestat de noii creatori tineri pentru trecutul literar. E drept, acest dezinteres poate fi semnalizat pentru unii doar de faptul că noii poeți, de pildă, nu le dau atenție chiar celor care observă asta, manifestând însă un interes și chiar o anume stimă față de alți scriitori mai vechi, vii sau morți. Deci, dacă nu mi se dă atenție mie, care am făcut și am dres nu știu câte decenii, mă plâng că nimănui din generația mea nu i se mai ia în seamă contribuția sau, vorba unui de curând desemnat prim-ministru, „aportul adus“ la propășirea culturii naționale, în speță a literaturii și și mai în speță, a poeziei.
În afara faptului că utilizează un cuvânt el însuși uzat până la a i se vedea țesătura, ca la paltoanele vechi pe care le purtam pe vremea fericirii socialist-comuniste, moștenirea culturală spunea totuși ceva, cu toată aparența ei de simplă formulă propagandistică. Spunea, atunci, că oricât de tare ai fi, tot mai bine e să te sprijini pe altceva decât, cum zicea Eminescu, „pe o umbră“. Pe ceva fixat în timp și în formulări stabilizate, definite definitiv, așa cum o clădire trebuie să aibă sub ea și altceva decât un nisip oricât de lucios și în aparență solid.
Atâta numai că epoca aceasta pare a funcționa după o altă formulă decât aceea a continuității culturale, de fapt subminându-și identitatea. Focurile de artificii sunt splendide, dacă sunt aprinse cu măiestria maeștrilor specializați. Dar știți cât țin? Câteva minute. Și după ce că anii și deceniile noastre, aici, pe Pământ, sunt echivalentele unor milisecunde față de durata mare a lumii, să le mai scurtăm și noi, cu indiferențele noastre față de ceea ce a fost și de ceea ce ar putea fi? Nu pledez aici pentru o supunere față de – sic! – „moștenirea culturală“, ci pentru o alegere a unui trecut pe care să ți-l recunoști, eventual selectiv, ca să nu te rătăcești într-o lume de neînțeles. Și nu că n-ai putea să stăpânești IT-ul dacă n-ai habar de Eminescu și Caragiale și Sadoveanu, dar ce chifle dau unii autori de „școală nouă“ trântind titluri și idei care erau demult clasicizate, clasice! Pe de altă parte, într-o lume de neștiutori totul e nou, așa cum se spune că e pentru alzheimeriști.
Poate că, totuși, un eon nou se deschide, o epocă în care toate copiile vor putea trece drept originale. Cam așa cum, în fake-urile istorice instituționalizate de regimul bolșevic, toate marile invenții ale lumii incipient-moderne au fost realizate în Rusia, deși adevărul e departe, foarte departe. Că-i spui proletcultism sau altfel, nu-i tot aia?