Mai poți să crezi un critic literar care scrie egal despre toată lumea, câteva bucățele de tămâie în plus pentru cei care au anumite funcții sau roluri în societate? Deseori scriitorii se complac într-o gloriolă pe care le-o poate furniza numărul de tămâieri critice interesate. Astfel cad, unul câte unul, critici stimabili până la proba contrarie, cea pe care tocmai au oferit-o. Cât despre gazetarii care cred orice aberație, din interes sau din prostie, ce să mai vorbesc?
Mi-a fost dată odată, nu foarte demult, o înregistrare de la o televiziune națională de cultură, în care cineva îi făcea capul mare, cum se spune adesea, unei doamne, vorbindu-i cu un aplomb demn de cauze mai bune despre cele nu știu câte mii de volume pe care le-ar fi scris și tipărit, plus cele încă în stare de gestație în capul său. Iar acea inocentă, ca să nu-i spun altfel, se minuna, dar nu de aiurelile individului, ci de opera sa, care-l făcea, credea ea, un adevărat bun de patrimoniu național viu. Ar fi trebuit să ceară să i se citeze câteva titluri și, eventual, editura și anul aparițiilor.
Sigur, doamna aceea nu era critic literar, dar nu cred că trebuie să fii critic literar ca să refuzi asemenea gogoși, rostite pe un ton grav și, fie vorba între noi, stupid. Același personaj îi dă prilejul cuiva mai avizat să se prefacă a crede că acela a scris, tot cam așa, sute sau mii de eseuri și poeme cu totul și cu totul neobișnuite în literatura noastră. Aici, însă, nu mai e vorba de o inocență ca a doamnei de la televiziune, ci de, probabil, un set de interese mai mult sau mai puțin obscure. Că la televiziunea aia plină de cultură națională așa ceva mergea, bine, dar la o revistă condusă chiar de un scriitor ar fi cam ca nuca-n perete, dacă acolo nu s-ar mai auzi și alte nuci ciocnindu-se de aceiași pereți.
Doamnelor și domnilor critici, improvizați sau nu, literatura, cred că știți, dar vă prefaceți că nu, nu e un teren de interese personale. Dar, pe de altă parte, știu, o singură viață are omul și, deci, trebuie să și-o aranjeze cu orice preț. Ei, vedeți, aici e aici, trebuie într-adevăr să îți faci viața cât mai suportabilă, dar nu cu orice preț. Or, prețul pe care-l plătește criticul improvizat sau chiar profesionist atunci când își abolește criteriile de valoare, înlocuindu-le cu interesele proprii, poate fi, în timp, distrugător. Atunci când toți cei care te citesc simt că ești un vânzător de laude nu doar că ai pierdut niște cititori, ci ai pierdut ceea ce altă dată se numea onoare. În franceză: „tout est perdu, sauf l’honneur“, cum se spunea cândva în România, cu un citat în franceză.
Numai că noțiunea asta, zisa onoare, pare-se că s-a pierdut mai demult și en gros, așa că persoanele nu o mai simt decât foarte rar și și atunci le trece repede. Dacă laudele unor asemenea profesioniști lăudători îți convin, crezi că le meriți. Când, însă, te ignoră, în favoarea cine știe cui, altcuiva, ei, atunci, se schimbă treaba, atunci e vorba de un critic interesat, vândut. Desigur altora. Căci totdeauna alții sunt de vină, nu tu, nu eu, nu noi. Eu, noi, tu, ei, ele, suntem perfecți cu condiția să fie/fim din același grup.
Modelul e copiat fără nicio rușine din lumea politică, unde asta e benzina care mișcă mașina. Politică și financiară. De aici au împrumutat și cei din zone mult mai puțin rentabile, moduri și modalități de a-și satisface interesele. Acolo, asta se numește corupție. Aici, în cultură, care nu mai figurează demult printre temele politicii noastre, în mod real, ci numai prin declarații, declamații și alte alterații ale adevărului, corupția are altă față, mai modestă.
Final: o veche poveste internațională, la noi intitulată Petrică și lupul, tocmai despre felul cum îți pierzi încrederea oamenilor, deci, cumva, chiar onoarea de care fu vorba mai sus. Petrică ăsta, cică, reiau pentru cine a uitat, un cioban, striga mereu după ajutor, că vine lupul. O dată, de două ori, se reped oamenii din sat să-l ajute și ce să vezi? – cum se spune azi pe la toate televiziunile – niciun lup nu se zărea prin preajmă. Ei, acum vă amintiți? A treia oară când l-au auzit oamenii pe acest Petrică-alert, nimeni nu s-a mai grăbit să creadă că – chiar – vine lupul și-l mănâncă pe Petrică, cu oile lui cu tot. Și uite-așa, bietul Petrică al nostru s-a distrat numai de două ori. Pentru că a treia oară chiar a venit lupul. Și așa și cu publiciștii noștri care mint interesat sau abdică de la ce știau, în favoarea unor interese extra-literare. O dată îi crezi, a doua oară, hai, că omul se mai poate înșela, dar a treia oară? Tristețea e că nu numai criticul, improvizat sau nu, își pierde încrederea cititorilor, câți mai sunt, dar critica însăși, și a celor corecți, nu mai este luată în seamă. Că doar „toți sunt la fel“ e zicala noastră națională de când cu democrația.