La mai bine de un deceniu de la reforma ortografică impusă de Academia Română în 1932, lingvistul Alexandru Rosetti a publicat, într-un cotidian de mare circulație, un articol despre regulile ortografice din acea epocă și despre felul în care unii înțelegeau să le respecte (mai mult sau mai puțin) și să le aplice în practică. Dintru început, el constata că problemele scrierii corecte păreau a fi la îndemâna tuturor vorbitorilor și, tocmai de aceea, opiniile ajungeau să fie numeroase și diverse. În acel context general, o atenție sporită ar fi meritat mai ales cele spuse de unii cărturari (oameni de cultură, desigur, dar nu neapărat filologi): „Chestiunile de limbă au interesat întotdeauna un public larg de nespecialiști. Domeniul acesta pare ușor de cercetat; cine nu-și cunoaște limba maternă și nu se poate pronunța în cunoștință de cauză asupra unei chestiuni de amănunt? Dezbaterile purtate pe acest tărâm, ici și colo, ar fi lipsite de interes, dacă învățații ei înșiși nu ar fi luat parte la ele, cu toată seriozitatea.“ (Al. Rosetti, Superstiții ortografice, în „Universul“ din 18 octombrie 1943, p. 1).
Se știe că (după destule tergiversări, ani la rând) în februarie 1932, în plenul Academiei Române, au fost votate, în primă instanță, propunerile înaintate de Ovid Densusianu; de aici, și denumirea inițială a noii ortografii din 1932 (în raport cu cea din 1904) drept „varianta Densusianu“. Câteva luni mai târziu, în mai 1932, după discuții aprinse între academicieni, a fost votată însă „varianta Pușcariu“ și decretată ca oficială de către Ministerul Instrucțiunii. Spre deosebire de O. Densusianu, care susținuse scrierea cu î din i „peste tot“ (cu excepția lui român și a derivatelor sale) și numai a formelor flexionare sînt, sîntem, sînteți ale verbului a fi, Sextil Pușcariu va opta pentru păstrarea regulii din 1904 în privința lui î-â (adică aceeași pe care o recomandă și astăzi Academia Română, după „reforma“ din 1993) și, tot așa, pentru formele flexionare sunt, suntem, sunteți (vezi C. Dimitriu, Cum scriem? Cum trebuie să scriem?, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2004, pp. 108-112). Le-am menționat doar pe acestea (ca fiind „semnele distinctive“ ale celor două orientări), întrucât „varianta Densusianu“ este (pe alocuri) în uz și în prezent ca ortografie întrebuințată de unele condeie și, totodată, acceptată de unele publicații.
Amintind și el câteva dintre fluctuațiile ortografice de mai sus, Al. Rosetti preciza în articolul său că Ovid Densusianu (decedat în 1938) „a lăsat în urma sa câțiva adepți care continuă să-i propage prin scris sistemul ortografic“. Neîndoielnic, deși calea adoptată de Academie era considerată una „sănătoasă“, tot mai era loc pentru unele îmbunătățiri, întrucât (după cum remarca același Rosetti) „ortografia oficială a limbii române ține seamă, deopotrivă, de criteriul fonetic și de cel tradițional“. Este și motivul pentru care lingvistul bucureștean nici nu se arăta prea categoric în cazul încălcării unora dintre normele consfințite, încheindu-și textul astfel: „A adopta ortografia oficială în scrierea zilnică constituie un act de bună regulă ce pare natural în țări cu o veche tradiție literară. Dar acei care își mențin sistemele ortografice proprii trebuiesc oare condamnați? Departe de noi acest gând. Căci deprinderea lor constituie o singularitate și, cel mult, un prilej de afirmare a personalității, într-o epocă de ștergere a ei.“ (Al. Rosetti, art. cit., p. 1).
Ei bine, tocmai această concluzie l-a scandalizat pe filosoful Mircea Djuvara (unul dintre marii noștri juriști), care a trimis imediat spre publicare (în același ziar) un articol cu scopul de a face o serie de clarificări necesare. Djuvara înțelesese corect punctul de vedere exprimat de Rosetti, numai că se temea de eventualele confuzii pe care le-ar fi putut genera cuvintele acestuia în mintea cititorilor neavizați: „Sunt sigur că autorul face aci aluzie la acei savanți specialiști cari, constatând unele din lipsurile ortografiei noastre oficiale, nu primesc să o urmeze în totul. Înseamnă însă aceasta, cum vor să creadă unii, că fiecare scriitor ar avea dreptul să întrebuințeze o ortografie proprie și că obligația de a ne supune cu toții ortografiei oficiale ar fi o simplă «superstiție»?“ (Mircea Djuvara, Sisteme personale de ortografie?, în „Universul“ din 20 octombrie 1943, p. 1).
Într-adevăr, Djuvara însuși publicase un articol (alături de altele din seria Pentru limba română a cotidianului „Universul“) în care criticase ortografia utilizată de I.A. Candrea și Gh. Adamescu în Dicționarul enciclopedic ilustrat (apărut în 1931), ortografie care mergea pe linia concepției lui Densusianu (de care Candrea a fost foarte apropiat). Fiind vorba de limba literară, se cuvenea ca ortografia să fie una unitară: „Oricâte scăderi ar avea, ortografia Academiei trebuie să fie primită, cel puțin ca directivă, de toată lumea. Nu ne poate fi îngăduit să scriem fiecare după fantezia noastră.“ (M. Djuvara, Ortografia Academiei Române, în „Universul“ din 22 noiembrie 1942, p. 1). La un an distanță, el reitera aceeași idee: „Repet aci ceea ce am mai spus cu alt prilej. Respectarea ortografiei oficiale este nu numai un semn de cultură din partea cuiva, dar ea are și o însemnătate generală, mult mai mare decât se crede la prima vedere. Mai întâi, la noi, unde tradiția nu e în totul încă precizată în această materie, o asemenea tradiție nu se poate forma, definitivă și sănătoasă, decât prin sforțarea tuturor de a scrie și vorbi în mod corect și uniform. Apoi, ceva mai mult, uniformitatea dirijată a scrisului și vorbitului contribuie la păstrarea unității limbii și, prin urmare, la întărirea noastră națională.“ (M. Djuvara, Sisteme personale…, p. 1).
În același timp, solida formație filosofică i-a permis lui Djuvara să critice și modul în care Al. Rosetti recursese în textul său la noțiunile „singularitate“ și „personalitate“ pentru a justifica oarecum derapajele ortografice ale unora: „Se poate afirma tocmai că ortografia este un domeniu în care nu trebuie să se manifesteze personalitatea și încă mai puțin singularitatea cuiva, spre deosebire de atâtea altele în care, în adevăr, personalitatea, nu singularitatea, ar trebui să se afirme tot mai mult. Căci personalitate și singularitate nu sunt deloc totuna. Personalitatea pornește din adâncuri și creează. Singularitatea e superficială și nu aduce nimic nou. Cunosc o bătrână și respectabilă (dar întrucâtva naivă) doamnă, care nu iese pe stradă, iarnă-vară, decât cu o pălărie împodobită cu mari flori multicolore, spre hazul și curiozitatea trecătorilor. Aceasta e singularitate, nu personalitate.“ (Ibid.).
Firește, Mircea Djuvara nu confunda deloc limba literară cu limba istorică (mai dinamică și mai variată), subliniind importanța și rolul oamenilor de cultură întru desăvârșirea celei dintâi: „A scrie sau vorbi oricum și fără control, după poftele și obișnuințele prinse cine știe cum ale fiecăruia, este a ne face unealtă inconștientă a stricării limbii noastre. Știm bine că orice limbă, în cursul vremii, își schimbă unele din înfățișările ei și că elementele noi, oricât de rele ar fi ele, pot ajunge a face parte integrantă din patrimoniul unei limbi. Dar aceasta nu însemnează că oamenii culți nu au îndatorirea de a canaliza evoluția limbii literare, izgonind din ea elementele de nedorit, înainte de cristalizarea lor definitivă.“ (Ibid.).
La final, să mai notăm că, în ceea ce privește pregătirea filologică, Mircea Djuvara nu era deloc un diletant. În materie de limbă literară, nu vom întâlni la el exagerările pe care le descoperim frecvent, de pildă, la gazetarul Timoleon Pisani (care-l și invitase, de altfel, pe Djuvara să scrie acele articole pentru „Universul“). Mircea Djuvara avea și o licență în Litere, era pasionat de studiile clasice (fiind un excelent cunoscător de latină), colaborase în tinerețe la „Convorbiri literare“ (inclusiv cu un text despre filosofia poeziei lui Eminescu). De altminteri, el provenea dintr-o familie (cu origini aromâne) preocupată de învățarea limbilor străine și de prețuirea limbii române: „Triandafil Djuvara, bunicul d-lui prof. Mircea Djuvara, având un mare talent oratoric și vorbind la perfecție șease limbi, este adevăratul întemeietor al Brăilei moderne.“ (Radu Portocală, Scânte[i]etoarea personalitate a lui Alexandru Djuvara…, Imprimeriile „Curente“, București, 1943, p. 6). Tatăl juristului, Traian Djuvara (cu un doctorat în Drept la Paris, apreciat ca magistrat și de Titu Maiorescu), văr al celebrilor frați Trandafir și Alexandru Djuvara, urmase o parte din studiile gimnaziale la Brăila și o parte (ultimii doi ani) la Ploiești, unde îl avusese ca profesor de latină și română pe Ioan I. Romanescu, cel care-i fusese profesor (la același gimnaziu) și lui I.L. Caragiale.