Și în cazul problemei corectitudinii lingvistice, distincțiile făcute de Eugeniu Coșeriu în privința limbajului în general, ca activitate umană, se dovedesc a fi foarte utile pentru expunerea ordonată a materialului cercetat. Astfel, identificarea celor trei niveluri ale limbajului (universal, istoric și individual) permite apoi distribuirea (și comentarea) „greșelilor de exprimare” pe cele trei paliere corespunzătoare.
În viața de zi cu zi, comunicarea defectuoasă este judecată și „taxată” de ceilalți vorbitori (uneori chiar cu voce tare) cu replici ca acestea: (i) „X nu știe să se exprime clar și coerent”; (ii) „Y nu vorbește bine românește”; (iii) „Z habar nu are cum (se cuvine) să se adreseze unei femei, unui copil, unui profesor etc.”. Pentru detalii suplimentare, reproduc în continuare câteva rânduri scrise altundeva: „La nivelul universal, avem greșelile de logică [elementară], incongruențele, contradicțiile vădite etc., adică toate acele «prostii» care, traduse în oricare altă limbă, vor fi catalogate tot ca «prostii». La nivelul istoric (idiomatic), avem greșelile de limbă propriu-zise (adică de «gramatică» în sens larg), întotdeauna într-o anume limbă istorică (româna, engleza etc.). În fine, la nivelul individual, avem greșelile de «retorică» (tot în sens larg), adică de nepotrivire a discursului vorbitorului fie cu tema abordată, fie cu statutul interlocutorului (sau al publicului), fie cu împrejurările în care se vorbește.” (Cr. Munteanu, Libertatea de exprimare, în „Dilema”, nr. 22/2024, p. 21).
O atare prezentare este binevenită și când se are în vedere opera unui singur scriitor; de pildă, cea a lui I.L. Caragiale. Ce-i drept, o discuție referitoare la opera integrală a lui Caragiale, din această perspectivă, ar trebui să se țină seama și de concepția sa despre limba literară și corectitudinea exprimării. Pe de o parte, această concepție a fost formulată explicit de dramaturgul nostru în diverse texte publicistice (vezi, bunăoară, unele fragmente caragialiene în antologia lui Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare…, EDP, București, 1966, pp. 150-157); pe de altă parte, ea se dezvăluie implicit (ori indirect) prin intermediul vorbirii neîngrijite a multora dintre personajele sale. Deocamdată, și numai în raport cu dimensiunea implicită a chestiunii, voi înfățișa aici doar câteva exemple de „greșeli de exprimare” selectate din comediile lui Caragiale, preponderent din piesa O scrisoare pierdută.
(1) Vom plasa la nivelul universal multe dintre „perlele” rostite de Farfuridi, întrucât au la bază contradicții: „Eu merg și mai departe și zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!…”; „…la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal…”; „Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă!”; „Într-o chestiune politică… și care, de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării…”; „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”.
Tot în acest loc vom include, desigur, sintagma hazlie „curat murdar” a lui Pristanda, precum și zicerile năstrușnice ale lui Cațavencu: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”; „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!”. O normă implicită a vorbirii în general este și aceea de a nu comunica banalități, truisme etc., de vreme ce acestea țin de cunoașterea „lucrurilor” și a ideilor ori opiniilor despre „lucruri”. Ca atare, nu vom spune că am văzut „o femeie cu picioare” sau „o casă cu ferestre”, ci, eventual, numai dacă este relevant (ca informație), am putea preciza că am zărit „o femeie cu picioare frumoase” sau „o casă cu ferestre mici” (ca să reluăm unele exemple date de Coșeriu). Trahanache încalcă o asemenea normă atunci când laudă „înțelepciunea” progeniturii sale: „…tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: «Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!…»”. Neîndoielnic, incoerența este ilustrată de construcțiile prolixe ale lui Dandanache: „În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism si mi-au acordat… (nu nemerește) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparțial, care va să zica… cum am zițe… în sfârsit să trăiască!”.
(2) La nivelul istoric, ne interesează (în acest caz) acele greșeli care reprezintă abateri de la exemplaritate, adică de la normele limbii literare. Dincolo de pronunția deformată a unor cuvinte (soțietate, prințipuri, țentral etc.) care indică anumite deprinderi „grecești” ale aparatului fonator (la Trahanache și Dandanache, îndeosebi), un maestru al stâlcirilor lexicale este Pristanda: „Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică.”; „…vine numaidecât momental, e dincolo”; „bampir”; „catindatul”; „să pardonați, în considerația misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloși la datorie”. Cetățeanul turmentat păcătuiește și el în aceeași direcție: „Cioclopedică!” „Sunt nembru!”. Cațavencu este o figură aparte. Deși (cel mai adesea) pronunță bine, el deviază, în schimb, din punct de vedere semantic, având o problemă cu proprietatea termenilor. S-a observat deja că secular înseamna altceva pentru el. Tot așa, el îl întrebuințează pe capitalist cu semnificația de „locuitor al capitalei” și pe falit cu înțelesul (pare-se) de „om de fală”: „…nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureștenilor, capitaliștilor, asupra noastră”; „Până când să n-avem și noi faliții noștri?”.
(3) La nivelul individual, este de amintit modul inadecvat în care fie Tipătescu, fie Cațavencu se adresează în unele împrejurări lui Pristanda, neglijând instrucția reală a acestuia. Dar un exemplu cu adevărat excelent îl constituie exprimarea personajului Rică Venturiano din comedia O noapte furtunoasă. Iată un fragment grăitor: „Cocoană, ești o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiți asigurarea înaltei stime și profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus și prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripția de galben, poet liric, colaborator la ziarul «Vocea Patriotului Naționale», publicist și studinte în drept”. Rică nici n-ar fi trebuit să se mai prezinte. Vorbirea îi trădează ocupația. Lăsând deoparte neologismele rostogolite frecvent (specifice unei gazetării bombastice), discursul său redundant evocă limbajul juridic. Oricine cunoaște sursa de proveniență a unor formule ca „de bunăvoie și nesilit de nimeni”. Procedeul este vechi: repetițiile sinonimice (precum donamus et conferimus, guvernare et regere etc.) caracterizează textele juridice latinești încă din Evul Mediu (vezi Robert L. Politzer, Synonymic Repetition in Late Latin and Romance, în „Language”, vol. 37, nr. 4/1961, pp. 484-487). Doar că Rică Venturiano vorbește la fel de „specializat” și când iese din mediul profesional, nemaiținând cont de circumstanțe și de interlocutori.
În definitiv, singurul care se exprimă pe deplin potrivit (în raport cu cititorii săi competenți) este Caragiale. Toate greșelile semnalate mai sus (de la fiecare nivel al limbajului) aparțin artei lui de a construi un discurs coerent, corect și adecvat despre o lume (mai mult sau mai puțin) anapoda.