În fața unor fapte de limbă inedite ori atipice, ni se trezește uneori conștiența etimologică (dacă avem așa ceva) și începem să facem tot felul de conexiuni. Bunăoară, mie, în momentul în care vânzătoarea „de la pâine“ mi-a spus deunăzi că „toată pâinea fresh s-a scumpit cu 50 de bani“, mi-a revenit în minte frumoasa explicație pe care Sextil Pușcariu a dat-o cândva în legătură cu evoluția semantică a adjectivului rece: „Cuvântul care are sensul opus lui cald, adjectivul rece, datorește înțelesul său în românește întâmplării că se găsea mai adesea în tovărășia substantivului apă. În latinește, recens – din care derivă rece al nostru – însemna cu totul altceva. Precum arată neologismul recent – care e un dublet al lui rece – sensul lui originar era cel de «proaspăt». Se zicea deci aqua recens, care însemna «apă proaspătă», adusă de curând de la izvor și, de aceea, «având o temperatură scăzută». Dacă accidentul fatal în istoria cuvântului rece ar fi fost întovărășirea lui cu panis, în loc de aqua, sensul lui rece ar fi fost în românește, tocmai dimpotrivă, cel de «cald», căci pâinea proaspăt scoasă din cuptor are o temperatură ridicată.“ (S. Pușcariu, Limba română. Vol. I: Privire generală [1940], Editura Minerva, București, 1976, pp. 22-23). În exemplul meu, era vorba de pâinea abia adusă de la brutărie (deci, caldă sau aproape caldă). Altminteri, știm că „un fresh de portocale“ este mai degrabă rece și, ca atare, binevenit pe timpul verii. Vasăzică, reținem că asocierile sau învecinările lexicale prelungite nu sunt lipsite de importanță.
Ceea ce afirma Pușcariu despre o eventuală sintagmă (încetățenită) panis recens (coctus), cu reflexe romanice ulterioare, firește că ne apare astăzi ca o secvență de istorie contrafactuală. Istoria românescului rece a avut un alt curs. În schimb, scriitorii au libertatea de a crea lumi posibile și, pe alocuri, de a propune și etimologii mai mult sau mai puțin credibile. În acest sens, este ilustrativ un fragment din romanul Theodoros al lui Mircea Cărtărescu, în care un personaj literar, căpitanul Robert „Lucky“ Hutchinson, este evocat după cum urmează: „De la acest lup de mare bătut de toate vânturile pe din afară și de șuvoaie de whiskey pe dinăuntru se spunea că valahii și-au aflat cuvântul cu care închină păharul când se cinstesc prin crâșme sau când beau aldămașul prin oboarele de vite, căci în acele fericite împrejurări ei spun «Noroc!». Fiindcă inglesul, când închina la Sulina sau la Giurgiu sau la Calafat cu alți corăbieri nemți sau greci sau valahi, obicinuia să dorească semenilor săi matrozi pe Dunăre No rock!, adică să dea Domnul ca barcazele lor să nu întâlnească stânci ascunse sub ape, care să le spargă chila, etrava sau etamboul, cum adesea se întâmpla.“ (Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, București, 2022, p. 276).
Evident, cineva ar putea să obiecteze că valahii aveau deja cuvântul noroc (semnificând „soartă, ursită“ și atestat în textele noastre din prima jumătate a secolului al XVII-lea), provenind din sl. naroku, dar asta nu va stânjeni deloc fantezia autorului. În logica universului de discurs al artei, ipoteza în cauză este una vero similă, căci ea se plasează într-o tra diție discursivă: aceea a urărilor (binevoitoare) făcute la plecarea cuiva. În general, se zice „Drum bun!“, însă formula se poate specializa și în funcție de preocupările sau profesiile celor care pornesc la drum. Astfel, de la o vreme, șoferii își urează unii altora „Drumuri bune!“ (Știu ei de ce…). Corăbierii aveau și ei urarea lor aparte: „Vânt (bun) din pupa!“ Mica poveste etimologică țesută de Cărtărescu devine întru totul admisibilă, dată fiind cunoașterea lumii și a „lucrurilor“. Dacă drumeții noștri își urează (pe uscat) „Cale bătută!“, atunci navigatorii englezi (pe apă) sunt și ei îndreptățiți să-și ureze „No rock!“. Că se întâmplă să existe și coliziuni etimologice „salvatoare“ între omonime cu origini diferite, aceasta este o altă discuție.
Este ușor de remarcat că interpretările de acest tip se bazează pe anumite analogii. Pseudosavanții, semidocții ori impostorii, căutând să ofere explicații etimologice, se sprijină parțial pe fapte autentice. Prototipul pseudolingvistului se întrezărește mai cu seamă în persoana lui Tănase Harmozek din romanul Calpuzanii al lui Silviu Angelescu. Harmozek, poliglot și dascăl la Academia grecească, rostește și o „precuvântare“ (Despre meșteșugul ritoricesc) la Academia domnească. După o serie de considerații (juste, în linii mari) despre natura limbajului omenesc, el abordează „puterea crescătoare a limbii“, alegând exemple privitoare la procedeul derivării, pentru a dovedi că „vorbele nu se-nmulțesc fără rânduială“. Modul în care ne înfățișează Harmozek îmbogățirea vocabularului este unul foarte instructiv: „Vorbele care capătă la-ncepătura lor pe ne se cheamă negative, care-i pe latinește, fiindu, îmi pare mie, tot o vorbă întoarsă cu ne, care-i surpă și-i răstoarnă tâlcul. Deosebim dară o ciocnire înlăuntrul vorbirii între două puteri vrăjmașe: gativele (!) și negativele.“ (Silviu Angelescu, Calpuzanii [1988], Editura Humanitas, București, 1999, p. 57). Principiul odată aflat, ne sunt prezentate, printre informațiile „de manual“, și unele contribuții etimologice proprii: „Iată dară o lege pe care-o ține limba: gativele se fac negative cu adaosul lui ne: suferit și nesuferit; pământesc și nepământesc, ce se zice de un lucru care nu-i din lumea noastră; saț și nesaț adică foame; ghiob și neghiob, unde s-au pierdut gativul, că l-au uitat oamenii, dar au avut înțelesul, pesemne, de înțelept, știutor. Cu trecerea de vreme multe gative s-au rătăcit și s-au uitat, că omul mai lesne ține minte cele rele, care au mai multă vlagă-n ele, de mai greu ajung a pieri. Că oamenii încă zic neghină, care-i o iarbă rea de crește prin grâul câmpului, c-o sporește necuratul să-i facă răutate plugarului, iară ghina, ce iarbă va fi fost aceea?“ (Ibid., pp. 57-58).
De-ar fi trăit în zilele noastre, Tănase Harmozek și-ar fi exersat din plin conștiența etimologică. Ocaziile nu i-ar fi lipsit. De pildă, resimțind acut „căldurile caniculare“, el ar fi speculat, desigur, în jurul neologismului caniculă. Se știe că termenul caniculă provine, în ultimă instanță, din lat. Canicula (un derivat de la canis „câine“), însemnând „cățelușă“, prin care romanii desemnau steaua Sirius, inclusă în Constelația Câinelui (Mare). Conform dicționarelor noastre, canicula se referă la „perioada în care steaua Sirius răsare și apune odată cu Soarele (22 iulie – 23 august)“, adică o perioadă caracterizată prin temperaturi ridicate. De aici, apoi, și semnificația „căldură mare și dogoritoare specifică zilelor de vară; arșiță“. După același algoritm, Tănase al nostru s-ar fi repezit să declare că dogoare vine de la engl. dog „câine“, promovându-și imediat „pe social media“ descoperirea. Degeaba ar mai fi intervenit lingviștii serioși, precizând că nu mai avem de-a face în niciun fel cu animalul respectiv, că dogoare (mai rar și mai vechi, chiar dogor) provine din verbul a dogori, pe care noi se pare că l-am luat din bulgară (ori din sârbocroată), că în slava veche verbul goreti (prefixat cu do-) însemna „a arde“ ș.a.m.d.
Tot așa, cunoscând că substantivul dronă vine din engl. drone, care desemna inițial (în limba-sursă) taman „trântorul“, Harmozek nu va ezita să facă noi relaționări „științifice“. Văzând ce prăpăd fac dronele pe front (dimpotrivă, cu mare hărnicie), cum lansează bombe și doboară clădiri, el îl va asocia pe trântor cu verbul a trânti! E inutil să-l mai avertizezi că, deși ambele cuvinte ne-au venit din slavă (limba, și nu văzduhul!), se pare că nu se înrudesc nicicum la origine. Prinzând curaj, Tănase va pretinde că este capabil să identifice la tot pasul urme ale unei „limbi bătrâne“ (sau „bătrânești“, cum ne-ar fi cerut A. Scriban s-o numim). De exemplu, cuvântul odinioară, care este foarte vechi (pardon, bătrân!), sigur e din illo tempore, adică din vremea zeului Odin, adică din „oara [< lat. hora] lui Odin“, și nu din o + dinioară (înv. „cândva“, din lat. de una hora), cum stă scris în dicționare.
Mai mult decât atât, el ar putea propune apoteotic această etimologie fantastică: vocabula gândac s-a format (prin compunere, ba chiar sudare) de la gând + dac; deci, la origine, trebuie să fi fost vorba de un dac gânditor, adică unul care s-a făcut totuna cu gândul. Altminteri, cum să ne explicăm faptul că suntem (și am fost dintotdeauna) un popor atât de înțelept?! Cu sfială, i-ai putea atrage atenția că termenul gândac este, la rigoare, de proveniență slavă, însemnând, la bază, „ceva bâzâitor“ (fără nicio legătură cu vreo dronă), și că al nostru gând este de origine maghiară. Zadarnic l-ai mai contrazice. Ți-ar râde în nas, trimițându-te la Metamorfoza lui Kafka (pe care o înțelege cum vrea el). În plus, ar menționa amănuntul că gândac semnifică prin regiunea Hațegului „șoarece“, iar prin nordul Transilvaniei chiar „șarpe“. De altfel, s-a și susținut (pe bună dreptate) că în cântecul Mariei Tănase Cine iubește și lasă, când se face referire la „târâișul șarpelui / și mersul gândacului“, avem o repetiție, căci „gândacul“ de aici e tot un șarpe; așadar, un argument suplimentar pentru etimologia de mai sus, întrucât se vădește relația gândacului cu balaurul dacic…
Ca încheiere, o constatare clasică: când nu ne aflăm pe terenul potrivit (al convențiilor acceptate), asemenea născociri lingvistice nu mai țin de extravaganța ludică ori de literatură, ci de dezinformare.